Vinovaţii fără vină

Mă tot gândesc la ceea ce am scris în ultimul post, la şcoală, la sistem şi cu cât se apropie finalul, cu atât parcă hotărârea mea de a pleca pare din ce în ce mai înţeleaptă. Nu-mi mai găsesc locul în sistemul de învăţământ, în şcoala românească de zi cu zi, în mijlocul puletelui român, alături de colegi din categoria „retards”, nu de alta dar mi-e frică de ceea ce aş putea ajunge. Eu ca om şi eu ca, hai să-i zicem profesionist, adică un om care a făcut o şcoală pentru a fi ceva anume.

Mai stau de vorbă cu foşti elevi, care, pe lângă faptul că îmi spun că m-am schimbat, mai îmi spun, unii dintre ei, că toate lucrurile pe care le văd eu nasoale la elevii mei, sunt de fapt lucruri normale. „Ce mare lucru că mai chiulim”, „ce mare lucru că era să fie exmatriculat, a scos-o la capăt, frate”, „ce mare lucru că iau note mici şi sunt aproape corigent”. În primul rând că nu m-am schimbat, sau cel puţin aşa îmi place să cred, ci lumea din jurul meu a devenit altfel sau priveşte problemele cu alţi ochi, din altă perspectivă. Libertinajul e peste tot şi prost înţeles. Eu sunt la fel, metodele mele de predare sunt aproximativ la fel, felul meu de a fi, ca profesor, este acelaşi, principiile mi-au rămas aceleaşi. Adică, pentru a fi mai clar înţeleşi, nu accept chiulul, notele mici, lăbăreala prin şcoală, bătaia, înjuratul, lipsa de respect şi multe altele din acelaşi domeniu. Nu pot să le accept şi nici nu voi putea vreodată. Mă refer din punct de vedere profesional, al omului de la catedră, al îndrumătorului educaţional-spiritual. Nu pot şi gata. Şi poate de asta e mai bine să plec. Pentru toată lumea.

Dar să privim puţin şi reversul medaliei. De ce sunt copiii aşa cum sunt? De ce chiuleşte ei? De ce nu are chef să înveţe? De ce se bate ei ca proştii pe holurile şi în clasele ţării, pentru a se pune mai apoi pe youtube? De ce nu mai are ei respect pentru nimeni şi nimic? Pentru că tot ceea ce îi înconjoară le spune să facă exact lucrurile de mai sus, pentru că, prin însăşi natura noastră suntem nişte animale. Dacă educăm animalele foarte bine, vor şti să se comporte, dacă nu, vor rămâne doar nişte simple animale, care vor da cu piciorul în găleata cu laptele proaspăt muls. Asta e natura noastră şi nu ne putem opune. Ei, ca să primeşti educaţie, trebuie să şi ai de la cine. Nu e de ajuns să îi pui unui animal un film despre cum ar trebui el să stea la muls, că nu va înţelege niciodată, va răsturna mereu găleata cu lapte. Animalul trebuie făcut să înţeleagă, într-un fel sau altul. Pentru a-l face să înţeleagă, trebui găsite metode şi oameni potriviţi. Şi exact de asta duce lipsă învăţământul românesc: de metode şi oameni potriviţi. Dacă ar fi să simplific, aş spune că doar de oameni potriviţi, pentru că un om potrivit va găsi tot timpul metodele potrivite pentru a rezolva o problemă din domeniul în care el este specialist, profesionist. Şi tocmai aici e hiba bubei, că oamenii potriviţi din învăţământ nu vor să devină dăscălime, din varii motive, cel mai important fiind banii. Şi atunci cine vine? Ei bine, de cele mai multe ori, cei care nu au de ales, adică ăi mai puţin buni. Cei care nu sunt potriviţi. Cei care nu cunosc şi nu vor cunoaşte, poate, niciodată, metodele potrivite pentru a învăţa animalul să stea la muls. Cei care nu au, uneori, nici măcar reguli elementare de bun simţ. Cei care nu se chinuie să-şi cunoască măcar locul de muncă, aşa cum e el, naşpa şi urât. La fiecare început de an, geme presa de scandalul suplinitorilor care îşi iau examenul cu note de 2 şi 3 gârlă. Aceştia vin la catedră, aceştia nu e profesionişti, nu e potriviţi şi nu are nimic în comun cu învăţământul. Nu ştiu să câştige simpatia sau respectul elevilor. Şi ce e mai grav, e că nu le spune nimeni că aceste lucruri trebuie câştigate, îşi închipuie că ele sunt lucruri de la sine înţelese de către elevii care ar trebui să-l privească pe dascăl ca pe Dumnezeu.

Da, poate că m-am schimbat, poate că nu, dar eu consider că principiile mi-au rămas aceleaşi, libertinajul din şcoală nu pot să îl accept. Ei na, parcă pe vremea noastră nu era le fel. Şi? Dacă atunci unora li se părea OK să chiulească, să se bată, să înjure, să nu aibă respect, ar trebui să fie o justificare pentru toate generaţiile de elevi? De când, că eu nu ştiu când anume s-a întâmplat. Închisul ochilor e ceva parcă normal în ziua de azi ,nu de alta, dar de ce să ne batem capul, când putem să nu ne batem capul. Nu e mai simplu? Acuma, sincer? E cel mai simplu să nu faci nimic şi să dai vina pe alţii.

Cam asta creştem noi în învăţământ, viitorii cetăţeni, care vor munci la fel cum au făcut şcoală, pentru că ştiu că merge, că aşa e sistemul. Aliosha, Vali, Baba, Cretzu ia spuneţi voi, e la fel ca la şcoală acuma când munciţi? Adică bănuiesc că voi chiuliţi şi acum de la muncă, nu? Că las-o-n mama mă-sii, că doar se poate şi fără mine, nu? Lasă, bă, că nu merg mâine la muncă, stau acasă şi beau. Na, am pierdut o zi, mare lucru. Cine o recuperează pentru voi? În învăţământ sunt unii care nu ştiu cum să mai chiulească de la şcoală, că doar ce, lasă că e destui proşti care să stea cu elevii în locul meu. Suntem cam 20 de profesori în şcoală şi a fost o zi săptămâna asta cu 4 sau 5 absenţi. Adicătelea, vreo 20%. Acuma, imaginaţi-vă o companie cu 1000 de angajaţi. 20% înseamnă 200 de oameni lipsă într-o zi. Mai e nevoie să spun mai multe?

Problema României ţine până la urmă de oameni, vorba lui Vali, oamenii sunt de căcat şi poate că după ce voi termina cu învăţământul voi spune mai multe şi voi da şi nume, poate-poate se întâmplă ceva. Nu poţi să-i ceri elevului să fie într-un anumit fel, când tu ca om nu eşti aşa. Aaaaa, eu am voie să vorbesc la telefon în timpul orei, tu nu, fraiere. Eu am voie să lipsesc ori de câte ori vreau, tu nu, fraiere. Eu am voie să mă doară în cur de şcoală, tu nu, fraiere. Şi atunci când exemplele negative sunt mai multe decât cele pozitive, ia ghiciţi ce învaţă micuţul nostru cetăţean?

Cu toate astea, dacă mergi în orice şcoală din Românica, toţi profesorii sunt super bestial pregătiţi, modele de urmat, adevărate valori naţionale – punctul lor de vedere. Nimeni nu e vinovat de nimic în ţara asta. Toţi suntem nişte mici-mari vinovaţi fără vină. Vina e a copiilor, a părinţilor, a sistemului, a guvernului, a ministrului, a sindicatelor, dar niciodată vina noastră.