Arhiva

Archive for Februarie 2010

Nu ne-am născut în locul potrivit

26 Februarie 2010 7 comentarii

Mă trezesc de dimineaţă cu un mic sentiment de nerăbdare şi parcă emoţie. Urma să fie ziua în care, la iniţiativa sindicatului Spiru Haret, trebuia să pichetăm prefectura Timiş. Am mai făcut mitinguri, marşuri – prin facultate, sau greve – de când sunt în învăţământ, dar niciodată o pichetare. Eram curios şi nerăbdător. Că doar urma să fac un lucru pentru prima oară. Nu aveam mari aşteptări de la un asemenea eveniment, pentru că nici o clipă nu am uitat unde trăiesc.

Deci mă trezesc, mă spăl, hrănesc bestia nerra, mă enervez puţin cu netul care nu funcţiona la parametri normali de la prima oră… Plec spre muncă. Alţi nervi, creaţi de un cretinoid de taximetrist care îşi oprise maşina în mijlocul complexului studenţesc, la oră de vârf, în plin trafic. Îl claxonez, normal şi se răţoieşte la mine ofticat nevoie mare. Deschid geamul şi convorbirea care a urmat a fost halucinantă. Îi spun pe un ton calm şi liniştit că e un pic nesimţit că a oprit unde a oprit şi îmi răspunde că el e taximetrist şi că asta e meseria lor, să ia clientul şi să îl ducă acolo unde vrea clientu, că doar clientu nostru stăpânu nostru, nu? Ce legi, frate? Ce bun simţ, pretene? Ce puţin respect pentru boii care merg la servici şi se grăbesc să nu întârzie? Nu, nu, nu… el opreşte unde vrea muşchiul lu tat-su: în mijlocul şoselei.

În fine, ajung la şcoală, la o altă categorie de boi. Prima oră, cultură civică. Lecţia: Sistemul electoral din Românica. Şi predau, mă chinui, mă sfarm tot în mii de bucăţele, copiii cască plictisiţi, se uită la mine ca la pomu de crăciun şi le trântesc o întrebare. Nimeni nimic. Linişte de mormânt. Amorţeală maximă. Numesc pe unul dintre cei doi buni din clasă. Răspunsul – halucinant: „la ora asta, aşa de mult mă interesează de băsescu, cât îl interesează pe el de mine”. (ca fapt divers, nu era vorba de băsescu). Da, bou mic şi ciufut ce eşti, nu te interesează, dar peste câţiva ani o să pui ştampila unde nu trebe şi iar va fi ţara condusă de boi cu mult mai mari ca tine. Şi da, bou nepăsător şi plictisit, nu te interesează, dar pe mine da, că peste vreo 20-30 de ani va trebui să trăiesc dintr-o pensie plătită de nişte mici maronii şi urât mirositori ca tine.

Revenim. Plec de la şcoală pe la 10 şi ceva, chitit spre pichetare. Bucuros, excitat intelectual, revoluţionar, rebel, băga-mi-aş în el de sistem, jos guvernul boc, hoţii, demisia etc şi etc. Ajung în faţa prefecturii. Liderul de sindicat era deja acolo, îmbrăcat în galben, cu inscripţiile sindicatului pe el, cu o portavoce de gât şi îndemnând oamenii la unitate şi solidaritate. Sanchi. Eram o mână de oameni, nu mai mult de 150 – din vreo câteva sute de şcoli timişene – cu alte preocupări decât cele de pichetare prefecturească. Se aude ceva de prin portavoce, dar vin tramvaie, maşini, oameni pe stradă, claxoane şi totul se estompează. Portavocea îşi revine pe moment, dar amuţeşte repede. S-au terminat bateriile. În timpul schimbării bateriilor, cîteva voci timide, parcă pentru a nu deranja pe cineva, strigă u-ni-ta-te, u-ni-ta-te. Se sting repede, revine liderul. Toţi sunt hoţi şi mincinoşi, nu respectă legea, nu au respect faţă de noi, ne jignesc, ne… ups, iar nu se mai aude, dar toţi ştim ce vroia să spună. Încet, încet, după alte încercări timide de u-ni-ta-te sau soli-dari-tate sau de-mi-sia, se formează mici bisericuţe, care îşi spun oful legat de sistem sau de primării sau de directori. Aceleaşi poveşti, uneori mai picante alteori mai plictisitoare, în funcţie de harul şi umorul fiecăruia. Pe fondul acestor mici bisericuţe şi deja a unei bune-dispoziţii ce nu am înţeles-o, prin faţa grupului se perindă tot felul de profesori, care îşi spun păsul şi părerile, ba chiar şi un fost revoluţionar, profesor de sport pare-mi-se, care a spus… nu ştiu ce. Steaguri, fluiere, pancarte, lozinci scurte şi anemice. Cineva ne anunţă că prefectul şi-a arătat faţa înainte de începerea pichetării, spunând nonşalant că are alte treburi şi că va reveni, culmea, abia după ce noi vom fi plecat. Nu contează, ne continuăm pichetarea.

Vine momentul culminant. O delegaţie de vreo 6 oameni, conduşi de lider, toţi în galben, intră în prefectură ca să depună memoriul aferent acţiunii noastre. Noi rămânem cu un animator, arborând un zâmbet fals, de politician hârşit, care încearcă să ne convingă să mai strigăm câte ceva. Aş, n-ai cu cine. Nu-i nimic, pichetarea continuă. Se discută de zor, despre una, despre alta, despre prime şi salarii nesimţite, despre sporuri aberante, despre nepăsare, despre copii şi în final, cumva logic, despre fostul sistem, cel de dinainte de 89, în care, domle aveam şi noi parte de puţin respect, erau uniforme, sistemul era diferit etc şi etc. Se mai discută despre flacăra violet-mov, atunci când din prefectură mai iese câte unul îmbrăcat în costum de firmă, care se uită cu dispreţ înspre noi. I se flutură câteva steaguri sub nas, i se strigă ceva decent, intelectual şi pleacă. Deja suntem mai puţini, unii s-au împrăştiat pe la case. Nu-i nimic, pichetarea continuă.

Pe acest fond, de lasă-mă să te las, vreo patru tinere talente, cu steaguri şi toate cele, se apucă, ad-hoc, de cântat celebra deja „Nu ne-am născut în locul potrivit”. Se chinuie puţin şi renunţă după câteva anemice încercări, atunci când îşi dau seama că nu ştiu alte versuri decât unul singur, cel din titlu.

După jumătate de oră, apare delegaţia, care ne anunţă rezultatul, mulţumeşte tuturor pentru prezenţă, mulţumeşte presei, ne vedem joi la pichetarea inspectoratului şi încheie, apoteotic, cum altfel, că doar trebuia să plecăm acasă ofticaţi, cu anunţul bombă că sub-prefectul nu a dorit să coboare la noi să ne adreseze câteva cuvinte. HHHHHHHHUUUUUUUUUUUOOOOOOOOOOOOOOO.

Rupem rândurile, ne strângem mâinile şi un profesor ne urează zîmbind amar: Haide pa şi pu la mare!

P.S. Fără legătură cu subiectul de mai sus. Nu mă pot abţine să nu zic. Am o colegă la şcoală – nu contează materia, care la un moment dat, afară la ţigară fiind, mă întreabă naiv: de ce zboară porumbeii? De mama dracului să-i ia. Aşaaa. Ieri, la şcoală, parchez ca de obicei, în faţa şcolii, cu botul maşinii spre gard. Lângă mine, maşina colegei de religie. După colţul clădirii, vreo 2-3 locuri de parcare libere. Unde credeţi că se parchează colega cu porumbeii? Normal, aţi ghicit, exact în spatele meu. Ca să nu mai pot eu să ies. Oare câtă minte îţi trebe ca să faci aşa ceva? Şi mi-am adus aminte de un banc misogin, care i s-ar potrivi de minune. Şi îmi cer scuze faţă de toate femeile normale. De ce are o femeie un neuron în plus faţă de găină? Ca să nu se cace în mijlocul curţii! Sunt convins că această colegă a mea nu se cacă în mijlocul curţii ca o găină, dar restul, cu siguranţă le face precum o galinacee.

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Şi totuşi…

16 Februarie 2010 Lasă un comentariu

„Şi totuşi iubirea
Vindecă firea!”
Sunt versuri din Păunescu, care nu spun chiar totul despre ce vreau să postez p-aci, dar parcă se apropie.

Şi totuşi există normalitate. Şi totuşi există şi oameni adevăraţi. Şi totuşi există speranţă. Speranţă de mai bine pentru oamenii care încă mai cred şi în altceva decât bani, maşini, pitzipoance, duşmani, tăieri de vene manelistice şi multe altele.

Săptămâna trecută am avut programată o ieşire la un concert Tudor Gheorghe. Sau poate mai corect ar fi, o şuetă cu Tudor Gheorghe, pentru că, de fapt, concertul propriu-zis a constat din câteva melodii vechi şi deja celebre, plus vreo 3-4 mai noi. În rest, nea Tudor a povestit despre una, despre alta, despre locurile prin care a mai umblat, ce oameni a mai întâlnit, despre politică, despre România, despre diaspora, cam tot ce i-a venit lui prin minte sau ce avea de dinainte pregătit. Dacă ar fi fost un net-maniac, aş putea spune că nea Tudor ne-a prezentat blog-ul său personal. Adică, a făcut un fel de ghiveci, peste care a turnat un piculeţ de muzică bună, cu o voce ce nu are comparaţie, cu linii melodice ce te prind iute şi nu te mai lasă din braţe, cu versuri din poeţii noştri mari şi frumoşi – fără Eminescu, bineînţeles, doar Bacovia, Topârceanu, Alecsandri şi mulţi alţii.

Ce m-a impresionat pe mine, ca la fiecare concert de-a lui nea Tudor? Chiar dacă nu a bisat nimic, cu toate aplauzele parcă fără sfârşit ale publicului, a lăsat impresia că ne-a făcut o favoare, că noi suntem cei care ar trebui să îi mulţumim că îl mai vedem prin concerte. A lăsat impresia unui om şi a unui artist ce se respectă şi nu numai atât, un om şi un artist ce ştie să-i respecte pe cei care, an de an, îi umplu sălile la concertele sale. Mirarea mea cea mai mare a fost nu aceea că sala a fost plină ochi – că doar aşa e la fiecare concert cu nea Tudor, mai ales într-un oraş de mărimea Timişoarei, ci faptul că jumătate din sală era plină de tineri. Tineri cu vârste între 20-30 de ani. Pe cei ca mine nu îi mai consider chiar tineri sau făcând parte din generaţia actuală, de computerişti, needforspeed-işti, counterstriker-işti sau manelişti. Noi, cei trecuţi binişor de 30 de ani parcă avem alte valori, parcă vedem lumea altfel, parcă simţim altfel şi, cu siguranţă, ascultăm altfel. Cei de 20 de ani însă, crescuţi în valurile spumegânde ale tranziţiei economice şi politice, sunt ca o coajă de nucă pe o mare înfuriată. Nu mai au o busolă normală care să îi ghideze spre unde trebuie. Şi cu toate acestea – „Şi totuşi” – tinerii continuă să vină să-l asculte pe nea Tudor. Oameni bătrâni, care cu siguranţă au prins zeci de concerte cu nea Tudor, vin în continuare să îl asculte. Eu personal am prins trei concerte. Şi la fiecare am avut aceeaşi senzaţie şi acelaşi sentiment: aş sta să-l ascult non-stop. Nu mi-ar trebuie să manânc sau să beau, ci doar să-l aud. Atât şi nimic mai mult. Uneori, am impresia că oamenii care vin la concertele lui nea Tudor s-ar mulţumi doar cu privitul. Să-l privească şi atât. Nu e nevoie de mai mult. Melodiile oricum toată lumea le ştie, sunt aceleaşi.

Poate că în viaţa de zi cu zi, nea Tudor e un bădăran, un ţăran, un necioplit, un manelist, un… spuneţi-i cum vreţi. Nu mă interesează. Mă interesează doar sentimentul pe care reuşeşte, de fiecare dată, să mi-l vâre adânc în suflet: că sunt român, că m-am născut într-o ţară frumoasă, cu oameni de valoare, care apreciază tot ceea ce este frumos şi că ar trebui să fiu mândru că sunt român. Şi pe moment, în bula creată de nea Tudor chiar mă simt mândru. Nu contează banii – mulţi ori puţini, pe care-i am sau pe care îi dau pentru un bilet la concert – contează doar sentimentul ciudat şi aparte din adâncul meu. Cumva ciudat este faptul că speranţa încă trăieşte, mai ales când vezi că tinerii care vin la astfel de concerte, apreciază un om şi un artist de valoare, sunt cunoscători de versuri, cântă molcom, cu glas stins, pentru a nu deranja artistul, aplaudă intens doar pentru a-l mai vedea o dată şi pentru a-l mai ovaţiona la scenă deschisă. Genraţiile care vin din urmă sunt din ce în ce mai fucked-up-uite, de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi cu toate acestea, din astfel de generaţii mai există destui, surprinzător de destui, care mai simt.

P.S. Acum mulţi ani, vreo 12 la număr, am fost la primul concert nea Tudor. Entuziasmat, emoţionat, impresionat etc şi etc, am rămas cu o chestie tare frumuşică. Încă de la începutul concertului, nea Tudor ne-a spus, pe un ton glumeţ, că în seara respectivă ne va manipula şi vom pleca cu o melodie învăţată. Şi ne-a cântat melodia. După vreo 2-3 melodii, a reluat melodia iniţială. Au mai trecut vreo 2-3 melodii şi a revenit cu aceeaşi melodie. Şi a ţinut-o aşa până la final. Au trecut 12 ani de atunci şi încă mă mai trezesc fredonând acea melodie.

Singurul regret legat de nea Tudor: a renunţat să mai cânte cu cobza. Păcat.

Categorii:d'ale carnavalului