Arhiva

Archive for Martie 2010

Da’ opisu? Cât e opisu? Cât e opisu?!

24 Martie 2010 1 comentariu

Pentru că, spre mirarea bocului şi funeriului de prin guvern, profesorii nu au murit încă de foame, ia să le mai dăm câte ceva de muncă. Parcă stau degeaba şi nu fac nimic, viaţa lor este prea uşoară şi, se pare, că au prea mult timp liber. Şi atunci, dragii noştri conducători dăştepţi mai scot câte o chestie mâncătoare de timp, bani şi hârtie birocratică.

Mai exact şi pe înţelesul ăluia care nu are treabă cu sistemul, nu ştie cu se mănâncă, dar totuşi, îşi dă cu părerea. A venit un nou ordin de la guvern cum că, cei care nu au destule ore, pot să predea şi alte materii, cu condiţia ca orele de la alte materii să nu depăşească jumătate din norma didactică. Aşa a fost şi până acum. Buuuun. Ce e nou? Nou e faptul că trebuie să îţi faci un dosar, cu cerere, copii legalizate după actele de studii, fişe de evaluare ale ultimilor doi ani etc şi etc. În cerere trebuie specificat, pe baza unei anexe de ei inventată, punctajul tău ca profesor. OK, dar dacă nu concurez cu nimeni, pentru ce îmi trebuie punctaj? Nu e de ajuns o cerere simplă, în care să spun că vreau aia şi cealaltă? Se pare că nu. No, bine, hai să ne punem pe treabă.

Facem dosarele, copiem, anexăm, indexăm, măcinăm, ne rupem creierii ca să avem la dosar toate docomentele specificate de către ministerul nostru drag. Lucrând împreună, bineînţeles că dosarele noastre sunt identice, adică, ele conţin acelaşi tip de documente. Le-am făcut, bucuroşi nevoie mare, că noi muncim, nu gândim şi plecăm cu jalba-n proţap spre inspectoratul şcolar.

Paranteză. Colegul de sport, care are doar 16 ore de educaţie fizică pe săptămână, mai cere şi el, ca să nu moară de foame, 2 ore de biologie. Nu îşi poate duce singur dosarul, că e din Orţişoara, înseamnă un drum în plus, bani, benzină, chestii, la inspectorat trebuie să ajungi până la ora 2 – nu contează daca tu ai ore până la 2 jumate – altfel, ciu-ciu, se închide şandramaua şi o lăsăm pe altă dată. Îl sună colegul pe inspectorul său, totul e în regulă, pot să depun eu dosarul în locul lui. Mirific.

Ajung la inspectorat, urc la etajul unu, birou comun al inspectorilor de istorie, educaţie fizică, religie şi încă vreo 2 materii, dracu’ să le pieptene. Holu aglomerat de profesori cu dosare în mână, care vorbesc timid să nu deranjeze oamenii ce muncesc prin birouri, le mai lipsea doar căciula pe care s-o morsoace în mână. Bat timid la uşa biroului comun, intru încrezător că am tot ce-mi trebuie, inclusiv timbru. Chiar cum am intrat, primul birou, puţin pe stânga, inspectorul de istorie, care mă roagă să aştept puţin să termine de lucrat la un dosar pe care tocmai l-a primit. În dreapta intrării, adică, cumva faţă în faţă cu cel de istorie, inspectorul de educaţie fizică. Mă întorc spre el, îi spun cine sunt şi îl mai informez că am venit în numele lu’ cutărescu, cu care tocmai ce a vorbit la telefon. Se uită la mine ca la maşini străine, cu o faţă sictirită şi puţin iritată, dar, până la urmă îmi ia dosarul. Îl deschide, se uită, strâmbă din nas. Hait, zic, ceva nu e în regulă. Boscorodeşte ceva pe acolo, dar între timp, inspectorul meu termină cu dosarul şi îl ia pe al meu la puricat. După expresia ăluia de educaţie fizică, deja inima îmi era micuţă micuţă, că sigur nu am ceva la dosar. Îmi răsfoieşte dosarul, se uită, începe să noteze câte ceva, mă mai întreabă una alta, detalii tehnice… Gata? – zic eu, surprins şi luat pe nepregătite. Da. Mulţumesc, să trăiţi. Ăla de educaţie fizică boscorodea în continuare. Mă întorc spre el. Domnule zice, mai mult decât sictirit, nu scrie nicăieri câte ore vrea colegul lu’ matale. Ba da, zic, cum să nu, pe cerere, uitaţi, vrea 2 ore. Hmmmmm. Dar ce fel de ore? Păi de biologie, insist eu. Da, eu înţeleg, dar trebuie o adeverinţă de la şcoală care să specifice exact acest lucru. Păi da, dar tocmai ce v-am spus eu. Nu ajunge. Se pune, notează detaliile tehnice şi menţionează cum că orele alea două sunt de biologie. Notează într-un document oficial, cum ar veni. Deci se poate, deci la ce mai e nevoie de încă o adeverinţă? Mai ia dosarul încă o dată la puricat, se mai uită peste documente – erau vreo 8, maxim 10 – şi îmi zice, cu acelaşi aer sictirit şi superior: da dosarul ăsta nu are opis; uite-aici, un dosar în regulă, cu opis, cu toate cele. Se uită la mine, dau din umeri, mă lasă în pace.

Nedumerirea mea însă începe să mă zgândăre. Oare ordinul ăsta nu se aplică la fel, indiferent de materie sau de inspectori. Adică, de ce la unu e în regulă un dosar, iar la celălalt nu? În fine, hotărăsc să nu mai îmi bat capul şi mă pregătesc să plec. Îl întreb pe inspector dacă totul este în regulă şi dacă pot să plec. Nu, nu, mai trebuie doar să semnezi. Ok, zic, semnez pentru el, adică pun un mic apostrof înainte? Ei acuma, zice nenea inspectoru, semnează acolo, important e să fie semnat.

Şi mai vrem de la Românica noastră să funcţioneze nemţeşte. Două dosare identice, depuse la două persoane, pentru aceeaşi problemă, în urma aceluiaşi tip de ordin, sunt total diferite: unul e bun, celălalt nu are opis, dracu să-l ia de opis. Dar când vine vorba de semnătură, o chestie oficială cum ar veni, dă-o drecu, nu mai contează, oricum nu verifică nimeni. Dacă tot nu verifică nimeni, pentru ce am mai muncit ca boul?

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Hacku

14 Martie 2010 3 comentarii

Niciodată în viaţa mea nu o să mai discut politică cu Haku, pentru că el e Dumnezeul Dumnezeilor şi sfântul sfinţilor.

Categorii:d'ale carnavalului

Funf minuten

11 Martie 2010 5 comentarii

Ieri, 10 martie. În principiu o zi bunicică pentru mine, având în vedere că miercurea am doar trei ore frumuşele, cu clasele a opta, adică la nişte elevi cu care mai poţi rupe vreo două-trei rânduri de vorbe normale. Plec de la şcoală, verific cardul, bucurie, s-au îndurat de noi şi ne-au băgat salariul, ce tristeţe, trebuie să îi împart pe la diferite utilităţi. Prima utilitate pe listă – curentul. Ca niciodată, găsesc loc exact în faţa intrării. Hap. Nici nu au trecut 5 minute şi eram afară, cu buzunarul mai uşor şi cu o grijă mai puţin pe cap. A doua pe listă – rdeshu. Ca în fiecare lună, mă îndrept spre judeţean, parchez ca un nesimţit pe marginea şoselei, în spatele unei alte maşini parcate aiurea, cu avariile puse şi merg spre casierie. Surpriză. Pe uşa fostei casierii a rdeshului scria „spaţiu de închiriat”. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, în speranţa vagă că, cine ştie, cumva nu m-am orientat bine. Nici urmă de rdesh. Mă mai holbez prin zonă câteva minute, nu se întâmplă nimic miraculos, nu primesc nici un indiciu divin de prin ceruri şi mă hotărăsc să-mi folosesc primul as din mânecă: excursia spre o altă locaţie rdesh. Migrarea de primăvară. Ia să vedem, unde ştiu eu că ar mai fi casierii, cât de cât apropiate. Aha, în Dâmboviţa. Maşină, muzică la maxim, căldurică, dobitoci, claxoane, aglomeraţie… o altă zi normală. Parchez, de data asta regulamentar, exact sub semnul de oprirea interzisă, pun avariile, mă doare undeva, io îmi plătesc datoriile… iuhuuuu. După 30 de secunde stau prostit în faţa unei uşi, mă uit nedumerit în jur: m-am învârtit în cerc? Am un deja-vu? Uat dă fac? „Spaţiu de închiriat”! Mă dă-vă drecu! E momentul pentru al doilea as din mânecă. Iau telefonu sun la rdesh. La-la-la-la – melodia de aşteptare. Cu ce vă putem ajuta, bla, bla, bla. Păi uite ce şi cum. Oooo, staţi liniştit, ne-am mutat locaţiile – doar astea două, în care eu încercam să-mi plătesc cuminte factura. Bun. Unde le-aţi mutat? Păi aia de lângă Spitalul Judeţean s-a mutat pe bulevardul 1 Decembrie. Adică? Adică, lângă casieria UPC. Repetaţi, vă rog! LÂNGĂ CASIERIA UPC. Nice, mişto, a-ntâia de vis… ce indiciu fantastic din partea concurenţei. Reclamă ascunsă? Spion sub acoperire? Dracu să-i pieptene. Bun, dar eu sunt în Dâmboviţa. Da, s-a mutat şi acolo locaţia, lângă piaţa Aurora. Şi caut. Eu, campionul judeţean la orientare turistică. Să vă ia şi să vă facă cu casieria voastră. Ultimul as din mânecă: sun un băştinaş. Bă, Cretzule, unde dracu e casieria lu ăştia? Nu apucă prietenul meu bun să îmi dea toate informaţiile, când, un nene binevoitor, la vreo 60 trecuţi, mă trage de mânecuţă. Vezi că e într-acolo, faci stânga, mai mergi puţin şi gata. Mulţam fain. Ajung la uşa de la intrare. Nu, nu mai era „spaţiu de închiriat”, ci doar ora 13:02. Pauză de masă până la 14:00. Au, fută-vă şi facu-vă. Hai la Cretzu la cafea, discutăm una alta, mai prind câte ceva despre grepolis, mai fumăm ca turcii – la propriu, pe jos şi aflu o informaţie vitală: locul unde îmi pot vulcaniza cauciucul meu aflat pe pană. Ajung până la urmă, înjurând şi dumnezeind la casierie, unde, o tanti drăguţă – pesemne cu stomacul plic după pauza de masă – reuşeşte să mă mai calmeze. În drumul spre casă, mă opresc la vulcanizare. Un nene, care avea vreo 7 specializări – printre care sudor, lăcătuş, betonist, fierar etc şi etc – se uită la mine, prin mine, pe lângă mine, sub mine, peste mine, printre mine, numai la mine nu. Nene, e grav? Foarte! Se poate repara? Orice se poate repara. Cât durează? Funf minuten. Cât mă costă? 15 lei. În sfârşit, ceva funcţionează aşa cum trebuie şi în Românica noastră.

Azi, 11 martie. Zi grea, plină de dobitoci, idioţi, tâmpiţi şi cum mai vreţi voi. Ziua mea de serviciu pe şcoală. Zăpadă pe coridoare, fete frecate, cu şi fără zăpadă, urelete, bătăi, înjurături. Ia şi calmează dracii dacă poţi. Scap, într-un final, doamne ajută şi, bucuros, mă îndrept spre raiul cumpărăturilor: Iulius Mall. Mai exact, nou-deschisul magazin de pantofi Deichman. Văzusem ceva printr-o broşură primită în poştă şi chiar eram interesat să îmi cumpăr o pereche de pantofi eftini, la doar 79 de leuţi. Merg la raft, mă uit la marfă, o încerc. Un 41 nu aveţi, vă rog? Se uită, caută, întreabă, cheamă un ajutor… Nu, ne pare rău, 41 s-au terminat. Cum adică s-au terminat? Păi ştiţi, am deschis de dimineaţă, am avut mulţi clienţi şi am vândut toate numerele 41. Nu mă rabdă inima şi sufletul să nu întreb, spre disperarea Monei, care se ia de mine că de ce mă cert cu angajaţii. Da, mă rog, câte perechi de pantofi din ăştia, pe numărul 41 aţi avut. 2. DOUĂ. Am zis că fac apoplexie. Două? Ditamai magazinu, aflat în buricul târgului, aflat în buricul Mallului, cu oameni de marketing plătiţi ca să facă o treabă, în ziua deschiderii, după atâta tam-tam că deschidem, că suntem, că draci şi laci, voi aţi adus doar două perechi? Cum mama mă-sii se poate aşa ceva? Cred că numai la noi, în Românica se putea întâmpla una ca asta. Dacă aveau 10, 15, 20 de perechi şi ar fi fost vândute toate la ora când eu am trecut pe acolo, parcă aş mai fi înţeles, dar… DOUĂ? Atât poate capitalismul românesc şi economia noastră de piaţă să ofere unui oraş de 400.000 de locuitori, cu un ditamai mallul? Două perechi?

Şi iată cum, după două zile de alergătură prin oraş, după una, după alta, am descoperit o singură chestie care mergea ceas, ca la nemţi. Ba mai mult, nenea cu vulcanizarea îţi mai şi oferea câte o mică lecţie de germană, că deh, aşa stă bine bănăţeanului neaoş, să-şi tragă o soţie şvăboaică. Chit că se uita el în toate părţile prin ochelarii ce îi tot picau de pe nas, chit că vorbea întruna şi aiurea, chit că puţea a puţin alcool, dar, spre deosebire de ditamai rdeshu şi giganticul Deichman (numărul 1 în Europa pe sectorul pantofi), acest nene a fost singurul care a rezolvat problema aşa cum a afirmat încă de la început: în funf minuten.

Categorii:d'ale carnavalului

AGORA

Agora – piaţa publică în Grecia Antică; loc de întâlnire al folosofilor, artiştilor, scriitorilor, autorilor de tragedii şi comedii; centru politic al vechilor oraşe greceşti.
Agora – locul naşterii democraţiei şi al alegerilor democratice directe.
Agora – locul poveştilor, dezbaterilor publice, simbol al libertăţii de opinie, de gândire, de credinţă.

Am avut dintotdeauna un anume sentiment de respingere şi repulsie faţă de religia cu cea mai mare răspândire teritorială şi numerică, creştinismul. Am citit cărţi de specialitate, de istorie a religiilor, romane ţesute în jurul unor poveşti mai mult sau mai puţin lacrimogene, care tratau acelaşi subiect: religia creştină şi misterul intrinsec pe care aceasta l-ar ascunde. Am fost mereu defensiv când venea vorba de creştinism şi toate obedienţele şi ritualurile scoase în faţă pentru a prosti lumea. Dar niciodată nu am fost atât de dezgustat precum acum. Cărţile de specialitate, istoria aşa cum am învăţat-o în facultate, prin bunăvoinţa domnişoarei Benea, nu au făcut decât să îmi deschidă ochii şi să văd adevărata faţă a creştinismului, acea faţă urâtă şi hidoasă, intolerantă şi necruţătoare, proastă şi absolut dobitoacă. Încercam să-mi imaginez, cu ochii minţii, aşa cum facem cu toţii când citim un roman incitant, cum arăta viaţa într-un oraş oarecare, aflat la graniţa iluzorie şi aleatoare dintre Antichitate şi Evul Mediu. Mi-am format o imagine, o frescă mai mult sau mai puţin conformă cu realitatea, dar niciodată cuvintele nu pot reda la fel de real o lume dispărută. În schimb, imaginile o pot face. Şi încă destul de bine.

De-a lungul timpului am urmărit ceva filme istorice, că doar e meseria mea. De cele mai multe ori, scenariştii hollywoodieni îşi cam bat joc de adevărul istoric în încercarea de a-şi vinde produsul cât mai bine. De această dată, însă, au reuşit să creeze un film – Agora – care să redea cu precizie viaţa oraşului Alexandria (renumit pentru farul şi biblioteca sa) exact în perioada de trecere de la „păgânism” la creştinism. Mie, ca istoric, filmul mi-a produs un mic moment de bucurie, pentru că rar se mai vede în ziua de azi un film istoric care să nu aibă SF-uri şi căcaturi prin el, doar de dragul banilor.

Cei care mai cred în „Bunuţu” să se uite la acest film şi să-mi spună cu mâna pe inimă că sunt de acord cu ce se întâmplă acolo. Sau să-mi spună ca aceste lucruri sunt trecute, că au avut loc acum 1500 de ani, nu mai sunt de actualitate. Tot ceea ce se întâmplă în film are loc la mai puţin de 400 de ani de la moartea EVREULUI Iisus Hristos. O lume întreagă s-a dărâmat din cauza acestei noi religii, care s-a extins mai repede decât ar fi făcut-o o molimă şi care a cuprins toate categoriile sociale. O lume întreagă s-a sfârşit o dată cu naşterea creştinismului. O lume întreagă a dispărut pentru totdeauna, cu tot cu valorile şi principiile sale. Sute, mii, zeci de mii, sute de mii de cărţi şi documente au fost arse, datorită unui principiu pe care îl mai găsim azi doar la musulmani: „tot ceea este de ştiut se află în cartea sfântă; restul nu sunt importante.” Zeci, sute, mii de monumente au fost dărâmate, doar pentru că nu corespundeau viziunii creştine asupra vieţii. Zeci, sute de şcoli de filosofie (filos – iubire; sophos – înţelepciune) au fost închise, pe motiv că sunt eretice şi păgâne. Zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii de oameni au fost ucişi, doar pentru că refuzau să creadă în ceva ce nu era în inima şi sufletul lor. Şi lista ar putea continua.

Toate acestea se petreceau acum 1500 de ani, pe vremea când nu exista decât o singură Biserică, cea creştină. Nu existau ortodocşi sau catolici, luterani sau calvinişti, penticostali sau baptişti. Era vremea naşterii. A naşterii unei biserici. A naşterii unei religii. A naşterii unei viziuni auspra vieţii. Şi toate acestea s-au întâmplat în bălţi de sânge, mări de lacrimi şi oceane de ură nemotivată. O lume trebuia să dispară, pentru că aşa spunea Domnul. Sau cel puţin aşa spuneau cei la care azi ne închinăm cu evlavie, la care ne rugăm de bine şi iubire, cei la care ne rugăm pentru sănătate şi prosperitate: sfinţii. Eu unul refuz să cred într-o religie născută din sânge, lacrimi, suferinţă şi distrugeri. Refuz să cred în sfinţi, patroni spirituali sau moaşte ancestrale.

Creştinismul nu a fost altceva decât o mare, imensă piedică – de vreo 1500 de ani – în drumul nostru spre înţelegere şi autocunoaştere. Cine spune că religia creştină propagă iubirea de aproapele tău, egalitatea între oameni, cinstea, toleranţa şi alte astfel de principii morale şi etice, nu ştie ce vorbeşte. Creştinismul este cea mai intolerantă religie care a existat în istorie. Cea mai ne-egalitară credinţă răspândită printre oameni. Cea mai distructivă operă sufletească a omului.

Ştiu că de aici, de la afirmaţiile mele părtinitoare, poate porni o întreagă discuţie, ce poate să se întindă la infinit, dar îmi asum această responsabilitate. Chiar dacă, nici un creştin adevărat din ziua de azi nu şi-ar asuma nici un fel de responsabilitate pentru faptele înaintaşilor săi în ale credinţei.

Istoria este cea care ar trebui să ne înveţe cum anume să nu mai repetăm greşelile trecutului. Ar trebui să ne înveţe. Ar trebui să ne înveţe să ne asumăm ceea ce este parte din noi.

Vizionare plăcută la film. Agora se numeşte filmul, în cazul în care aţi uitat.

Categorii:d'ale carnavalului

Hai, serios?

2 Martie 2010 4 comentarii

Puţin cam tardiv postul, dar aşteptam neşte scuze publice din partea celor doi mari conducători ai Românicii, duetul b-b, în concert continuu, minciuni sfruntate şi jigniri pe bandă rulantă. Parcă nu se mai termină circul zilnic de care avem parte. Deschid foarte rar tv-ul, doar dimineaţa câte un piculeţ, de control, să mai aud ceva despre vreme şi poate nişte ştiri normale. În restul zilei, pauză. Cu toate acestea, în cele 15 minute de ştiri de pe Realitatea, nu aud decât ştiri adevărate, importante pentru ţară, sfornăite zgomotos de cei dintâi cârmaci ai ţării.

Deci, da, toţi cei ce citiţi acest post sunteţi manelişti. Conform dexului online, pe care l-am consultat pentru iluminare intelectuală, manelist înseamnă după cum urmează: „Cântăreț de manele; amator de manele”. Nea băselu spunea cu o non-şalanţă debordantă, că 99 la sută din populaţia Românicii este de factură manelistă. Aşa că nu te mai obosi să negi, dacă ai ajuns la postul ăsta, e clar eşti manelist. Cum altfel puteai să găseşti blogul ăsta, decât dând o căutare pe goagăl după cuvântul cheie „manea” sau „manele”. Degeaba negi şi te umfli în pene că tu nu eşti, că tu asculţi doar muzică „bună”, „de calitate”, acum e momentul să laşi mândria prostească la o parte, să scoţi pieptul de român verde la înaintare, să ne priveşti pe toţi în ochi şi să spui tare şi răspicat: SUNT MANELIST. Hai, nu îţi fie ruşine, fii sincer în primul rând cu tine, cu sufleţelul tău manelistic.
Dacă e să o luăm matematic, la un post bun, când îmi screm toţi neuronii, am undeva în jur de 50 de vizite/post. Asta înseamnă, după calculele lu nea băselu, că din toţi vizitatorii mei, doar o jumătate de vizitator este non-manele, adicătelea cum ar veni, puţin anormal. Aşa că dacă te consideri un anormal, un jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure, ar trebui să îţi pui o întrebare serioasă. Cât se poate de serioasă. Cea mai serioasă. Sunt oare un manelist under-cover? Sufletul meu tânjeşte după manele? Neuronii mei lucrează independent de voinţa mea şi salivează la gândul de guţă şi vijelie şi adi de vito? Normal că da, dragule ascultător de muzică bună ce te crezi, normal că eşti un mic manelist, că doar preşedintele tău ştie mai bine decât tine. El este întruchiparea înţelepciunii acestui popor străvechi, descendent al de mult dispăruţilor manelişti, Traian et Decebal. Acuma sincer, uitaţi-vă şi voi ce nume de manelist avea şi Traian ăsta: Augustus Caesar Marcus Ulpius Traianus Nervae Optimus Dacicus Maximus. Adică, într-o traducere aproximativă, Marcus Ulpius Traianus, fiul lui Nerva, urmaşul lui Caesar, cel luminat, cel mai bun şi întâiul dintre daci. Manelist şi ăsta. Ca să nu mai zic de Decebal, al cărui nume nu îl ştim nici în ziua de azi. Poate ne spune vreun manelist care este numele adevărat al lui adi minune. Hai, nu vă faceţi că nu ştiţi, curaj.
Ce înseamnă un procent din populaţia Românicii? Păi, undeva la vreo 200 şi ceva de mii. Atât e unu la sută. 200 şi ceva de mii. Poate niscaiva bătrânei, asurziţi de promisiuni deşarte despre pensii mărite, să nu asculte manele. Poate nişte bieţi ţânci, abia născuţi, care nu şi-au căpătat încă auzul, să nu fi auzit vocea suavă a lui guţă. Poate nişte intelectuali de teapa unui Pleşu sau Liiceanu să mai fi scăpat de cd-urile piratate ale lui vijelie. Restul, suntem toţi o apă şi-un pământ. Cred că şi Hurezeanu, la o nuntă şi după câteva whiskey-uri bine plasate, îşi flendură buricul în rând cu plebea avidă de manele. Până la urmă, CTP nu e decât un manelist ofticat pe viaţă, pe duşmani, pe lipsa de bani şi pe daciile care, fir-ar ei ai drecu, nu seamănă deloc cu merţanurile.

Pe de altă parte, vice-cârmaciul ţării, mic la stat, dar degrabă vărsătoriu de concedieri educaţionale şi bugetare, trânteşte nişte ditamai flegma pe cei 20 de ani de democraţie parlamentară. Care este. După 20 de ani de libertate şi linişte şi muncă asiduă pe ogoarele ţării, suntem într-o criză mai profundă decât cea de după al doilea război mondial. Hai serios? Păi bine că îmi spusăşi, conaşule, că scot sacii lu bunicu, ca să fie pregătiţi în caz ca vreau să merg la hypermarket să îmi iau o pâine. O fi ţara sub ocupaţie străină – recte, rusească – şi nu am aflat eu? Au dispărut toate fabricile din ţară, încărcate în trenuri ruseşti? E cumva pământul ţării necultivat în proporţie mai mare de 75 la sută? Ne-a dispărut intelectualitatea peste noapte, înlocuită cu fripturişti şi needucaţi? Ups, asta s-ar putea să o fi nimerit.
Să fie această declaraţie, puţin panicardă, semnalul că Românica noastră cea de toate zilele, îşi dă obştescul sfârşit şi că nu mai e nimic de făcut? Să fie oare acesta semnalul că, da, fraierilor, plecaţi în străinătate, ca să trimiteţi sute de milioane de euroi în ţară, că nu mai avem ce fura? Să însemne asta că timp de 20 de ani, în afară de furat şi prădat ca nişte vandali nu am făcut nimic altceva?
De fiecare dată când ajung unii la guvernare, românul, filozof din născare, spune cu o fărâmă de optimism în glas: mai rău decât ne-a fost până acum nu are cum să ne fie. Ei, aş. Optimişti cum suntem, cu zâmbetul pe buze şi cu speranţa fâlfâind imperial din aripi, tot noi spunem , ba da, se poate.

Şi ce dacă e criză? Şi ce dacă ne dă afară? Şi ce dacă suntem în datorii până în gât? Şi ce dacă suntem un popor de manelişti? Şi ce dacă? Ne uităm adânc în gura lu nea băselu şi a lu nenea boc, închidem tv-ul ofticaţi, plictisiţi, nepăsători şi ne ducem la culcare. Mâine e o altă zi. Azi e deja istorie. Şi ştim cu toţii că istoria nu e altceva decât o mare minciună, de învingători inventată. Vreo 5 milioane şi ceva de învingători, restul, un fleac, sunt ciuruiţi.

P.S. Un prieten, nu îi spun numele, dar se ştie el, la alegerile din toamnă era fanatic pro-băselu. Sunt curios oare cum se simte, acum, la doar trei luni după ce a pus ştampila acolo unde i-a dictat mintea, sufletul, inima şi conştiinţa? Cum te simţi, dragule, în noul tău rol, de manelist?

Categorii:d'ale carnavalului