Arhiva

Archive for Decembrie 2010

Zăpada şi căţelul

28 Decembrie 2010 3 comentarii

Sunt convins că vă aşteptaţi la o fabulă cu un final moralizator, poate puţin comică, gen La Fontaine sau Gr. Alexandrescu. Nici măcar pe aproape, sunt doar două povestiri despre lucruri bune care se întâmplă în jurul meu şi pe care vi le dau şi vouă, în semn de bunăvoinţă şi reevaluare a Românicii noastre profunde de zi cu zi.

Zăpada

A-nceput din nou să ningă. E frumos. E alb. E curat. Atât de curat încât nu se mai vede nici măcar mizeria din sufletul oamenilor, acea mizerie de care ne lovim zi de zi şi pe care ne-am dori să o putem şterge cu un burete (cu magnet, dacă se poate). Totul e altfel atunci când ninge, totul parcă e din altă lume. Culorile din restul anotimpurilor sunt cumva normale, trec pe lângă noi, în schimb parcă albul ăsta ne face să privim altfel lumea din jurul nostru. Poate albul ăsta ne face să fim mai buni. Într-un post trecut scriam despre ce şi cine mă inervează în ultimul timp. Iar printre aceste ce şi aceşti cine, era şi Timişoara, mai exact traficul de pe străzile din Timişoara, unde zi de zi găseşti cel puţin un bizon, un cocalar, o piţipoancă grăbită şi buzată, un sărman cu o dacie (din ăla care nu îşi permite să meargă în Poiană, sărăcuţul), un taximetrist proprietar pe toate drumurile şi şoselele… alţi şi alţi participanţi la trafic, care te inervează şi te fac să înjuri cu patos şi dăruire. De când a nins însă, e mişto. Toată lumea merge sub limita legală, nimeni nu se bagă brusc în faţa celuilalt, nimeni nu se opreşte aiurea pe bulevarde, nimeni nu taie trei benzi dintr-o mişcare de volan, toţi stau liniştiţi la coadă, nu se claxonează. E mişto, ce mai. De la muncă până în Girocului am făcut vreo jumate de oră. Adică 10 minute în plus faţă de o zi normală. Însă fără nervi şi fără claxoane şi fără înjurături cu patos şi dăruire.

Şi atunci, cum să nu te bucuri că a nins? Oare dacă am sta, cu toţii, ăştia 21 de milioane câţi mai suntem p-aci, în câţi ani ne-am civiliza? Dar e frumos, e alb, copacii parcă îţi creează un tunel oniric din care se zăreşte, agale şi parcă negrăbită de nimeni, luminiţa verde de semafor.

Căţelul

Am lăsat povestea mai impresionantă la final. Zi de Crăciun. A doua.  Puţină zăpadă ce se topeşte alene. Un puiuţ de frig ce se chinuie să muşte. O vreme mohorâtă de iarnă bacoviană. În sediul orange, călduţ, plăcut, linişte, câte un client agitat că şi-a blocat sau pierdut telefonul. O colegă. Dana. Vine de la fumoar, caută printr-un caieţel de-al ei, găseşte. Sună. Grăbită şi puţin cam agitată. Nu o aud foarte bine, am client. Ciulesc urechea. Aud ceva despre căsuţa câinilor sau ceva de genul. Termin apelul, întreb ce se întâmplă. Îmi povesteşte, puţin cam sacadat şi cu un tremurat în glas că, la fumoar fiind, a fost martora unei bătăi între doi câini. Rotweiler vs maidanez. Maidanezul, micuţ şi mai mult căţel decât câine, a rămas la locul bătăliei, nemişcat, întins pe zăpada moale şi dând spre mocirlă, însemnând cu roşu fostul loc al groaznicului măcel. După spusele Danei, căţelul mai respira uşurel. Las clienţii, fug la geam. Îl zăresc, întins, cu o abia perceptibilă mişcare a pieptului. Dana, pe cine ai sunat? – întreb, curios. Pe unii de la un adăpost pentru câini, să vină să îl ia şi să îl salveze. Şi ce au zis. Am vorbit cu o tanti şi a spus că vine. În mintea mea, deşi speram să vină tanti, eram convins că nu va mişca nimeni un deget, pentru un amărât de câine maidanez în ziua de Crăciun.

Preiau alte apeluri, alţi clienţi, telefoane pierdute, coduri puk, porcării. Jumate de oră mai târziu. A venit – zice Dana. Cine? Tanti de la adăpostul de câini. După o discuţie de câteva minute cu portarul fimei în curtea căreia avusese loc nedreptul şi inegalul război, tanti străbate agale curtea, cu portarul pe urmele ei, ca nu cumva să fure ceva din bunurile ruginite ale firmei. Ocoleşte câteva bălţi şi vreo două remorci lăsate în paragină. Intră în câmpul nostru vizual. O tanti la vreo 50 de ani, îmbrăcată cam sărăcăcios, cu o plasă de billa în mână. Se apropie de căţel. Căţelul nici nu mişcă. Tanti scoate o păturică cu model în pătrăţele. O desface şi o întinde peste căţel. Îmi ţin respiraţia când îl ia în braţe şi îl cară spre un adăpost sigur şi cald. Victorie. Căţelul se retrage de pe locul bătăliei cu capul sus.

Cei care sună au devenit neimportanţi. Nu asişti în fiecare zi la un miracol, de Crăciun, în Românica.

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Ne-original

20 Decembrie 2010 Lasă un comentariu

Doavada că mai există oameni şi că Românica profundă şi serioasă nu şi-a dat încă obştescu sfârşit. Articol preluat de pe gsp.ro.

 
Sunt campionii României la competiţiile şcolare, de ani de zile. Dar nu au avut niciodată sală de sport sau bani pentru deplasări. Vorbim despre echipa de handbal a şcolii din Glodeni. O şcoală mică, de la ţară, unde antrenorul e un profesor pensionar. Care face performanţă doar din pasiune, fără să primească niciun ban pentru asta. Singurele lui premii sunt copiii pe care a reuşit să îi scoată din anonimat şi care acum sunt jucători la importante cluburi din ţară.

antrenor

Glodeni – o comună din judeţul Dâmboviţa. Cu un nume parcă predestinat. Doar de câţiva ani drumuri de asfalt taie dealurile, iar maşinile străine se amestecă, pe înserat, cu vacile care vin de la păscut. În rest, totul e neschimbat – oamenii, casele, obiceiurile, şcoala.

O şcoală care a câştigat ani la rând titlul de campioană naţională la handbal.

Ovidiu Rizescu
e antrenorul de-o viaţă al echipei. Şi, din 1964, profesor al şcolii. Omul din spatele unui succes unic, dar neştiut în România. Echipa lui de handbal a uimit peste tot, în competiţiile şcolare. Iar marile cluburi s-au bătut sa aibă în lot măcar un sportiv de la Glodeni. Puţină lume ştie, însă, că niciodată campionii de la Glodeni nu au avut o sală unde să se antreneze.

Aici se adună copiii, de 2 ori pe săptămână, pentru antrenament. Într-o veche sală de clasă în care încap cu greu cei 40 de copii. Aşa că încălzirea o fac.. pe scările din şcoală. Două ture complete de alergare.

Asta se întâmplă mai ales iarna. Cât e vreme bună, copiii se antrenează pe terenul din curtea şcolii. Tot o improvizaţie.

Aşa s-au făcut mari. Cei mai mari campioni la competiţiile şcolare. Şi au urcat, mândri, pe prima treaptă a podiumului.

Aşa au câştigat singuri dreptul să viseze la ziua când vor pleca din Glodeni.

Ana Maria e pivot de bază al echipei. Asta şi pentru că e campioană naţională la aruncarea greutăţii. Se antrenează în fiecare zi pe terenul amenajat de tatăl ei.

Nimeni nu ştie în ce condiţii se antrenează aceşti copii aici. De aceea e poate şi mai dulce gustul victoriei.

Ei sunt marii campioni ai domnului Rizescu, cei mai buni sportivi, cu note mari în catalog. Singurele lui premii. Singurul motiv pentru care a venit în fiecare zi la şcoală şi după ce a ieşit la pensie. Şi va veni în continuare, chiar dacă, de anul acesta nu mai primeşte niciun ban.

A reuşit să scoată Glodeniul din anonimat. Dar el a rămas marele anonim din spatele unei performanţe unice în România. Numele lui nu apare pe nicio diplomă, pe nicio cupă strălucitoare. Dar fără el, nimic nu s-ar fi realizat. Acum, tablouri cu generaţiile de campioni sunt ca nişte icoane înşirate pe holurile şcolii. Bucăţi rupte din sufletul profesorului care i-a învăţat, mai presus de orice, să fie oameni.

Categorii:d'ale carnavalului

Bun-ul de astăzi

18 Decembrie 2010 Lasă un comentariu

Aşa cum am promis, revin cu chestii bune care se întâmplă în Românica noastră. Astăzi este rândul unui alt lucru bun, pentru care suntem recunoscuţi şi cu care cred că toată lumea este de acord. Este vorba de mâncare.

O să încep cu o mică povestioară, spusă de mama, care la rândul ei a auzit-o de la o verişoară ce trăieşte de vreo 20 de ani prin Germania, pe numele ei Dorina. Ei, Dorina povesteşte că îşi face cumpărăturile din nu ştiu ce piaţă de pe acolo de pe unde locuieşte şi îşi cumpără de toate, în acest caz particular al poveştii, roşii. Ei bine, spune ea, roşiile sunt de două feluri: roşii olandeze şi roşii româneşti. Roşiile olandeze se găsesc tot timpul anului, iar lumea nu se prea înghesuie să cumpere acest tip de roşii, decât dacă nu are de ales. În schimb, atunci când vin roşii româneşti, e mare înghesuială şi se vând foarte repede, neamţul de rând apreciind savoarea şi gustul natural al roşiilor mioritice.

În schimb, noi băgăm la roşii turceşti, greceşti, italieneşti de nu ne mai săturăm. Vara se mai întâmplă să mai găseşti roşii din alea gustoase, adevărate, cu pulpă subţire şi zemoase de-ţi lasă gura apă. Din ou, nu ştiu cum e în alte ţări, poate că şi străinii spun acelaşi lucru despre mâncarea lor, că este cea mai bună din lume. Eu nu susţin acest lucru, susţin doar că mâncarea de la noi încă este naturală, adevărată, neatinsă de globalizare. Asta dacă ştii unde să o cauţi şi să o găseşti.

O altă povestioară, de acum vreo 2 ani, când am fost la ski în Austria. La un moment dat, am mers să mâncăm la un fel de bar-restaurant, foarte mic şi cochet şi am început să comandăm chestii despre care habar nu aveam ce sunt. Chelneriţa de acolo ne-a recomandat… o chestie, spunând că este specialitatea casei şi că nu se găseşte decât în Austria. Ok, hai să încercăm, că doar na, de aia suntem p-aci să păpăm chestii noi, pe care nu le-am îmcercat niociodată. Am aşteptat cam un sfert de oră pentru mâncarea asta deosebită şi chelneriţa mi-a adus… supă cu tăiţei. Nu pot să zic că nu era bună, dar nu se compară cu supa pe care o face mama sau cu cea pe care am învăţat să o fac şi eu.

Aseară, din nou întâlnire cu prieteni foarte buni, dar am meşterit un piculeţ de mâncare: cartofi, cârnaţ, costiţă, cu ce am mai găsit prin frigider, cu smântână, în oală romană la cuptor. Cu murături adevărate făcute de mama, puţin uiţi. Aş putea să mănânc mâncare din asta cât o vacă. E absolut demenţă. Şi mai sunt şi alte mâncăruri, pe care, orice a-ţi zice, le găseşti numai la noi. Şi mă refer la savoare, la gust, nu neapărat la meniu. Supă de pui sau de porc cu tăiţei, cârnaţi fripţi, cârnaţi afumaţi cu brânză dulce şi ceapă, cartaboş, tobă, şuncă afumată, slănină (clisă) cu ceapă, supă de roşii cu ou şi cârnaţi, mâncare la ceaun, fasole cu ciolan şi ceapă roşie. Mai vreţi, că mai sunt o grămadă.

Ne tot plângem că la noi e rău, dar în continuare românul mai taie câte un porc atunci când i se termină carnea, uneori chiar şi un viţel, iar din punctul de vedere al mâncării am fi nişte prefăcuţi şi nişte mincinoşi dacă am susţine că o ducem rău. Şi ce e mai ămbucurător e că, după perioada de nebunie, în care Mac-ul, fast-food-urile şi KFC-ul erau mari şi tari şi parcă nu ne mai săturam, am început să ne deschidem ochii şi să apreciem mâncarea cu savoare naturală, să ne mai facem cumpărăturile de prin piaţă, unde găsim morcovi, pătrunjel, roşii, leuştean, cartofi, ardei şi toate cele de la mama lor. Nu ştiu de unde această revenire către tradiţional, să zicem, însă o observ în fiecare săptămână la piaţa din spatele blocului. Dacă te trezeşti să mergi în piaţă după o anumită oră… pa, ai pierdut tot ce era mai bun şi rămâi cu plasticăraiele.

În încheiere şi ca fapt divers: îmi iau din piaţă lapte de vacă de la ţărani şi îmi fac singur iaurt, în oală de lut. Deliciu.

Şi iaca un alt lucru bun cu care ne putem mândri şi pe care, încet încet îl vindem şi altora, care ne recunosc această calitate strămoşească.

P.S. Ştiaţi că salata de boeuf este o invenţie tipic românească? Mai există ceva asemănător la ruşi şi la nemţi, dar nu în această formulă.

Categorii:d'ale carnavalului

M-am săturat

17 Decembrie 2010 5 comentarii

De ce anume m-am săturat? De Românica noastră cea de toate zilele. Sau mai bine zis de românaşul nostru cel de toate zilele, care nu ştie altceva decât să se plângă. De guvern, de preşedinte, de trafic, de vreme, de impozite, de preţul benzinei, de vecinul de alături, de criză, de politicienii corupţi, de hoţia nemărginită ascunsă adânc în sângele şi conştiinţa fiecăruia dintre noi, de poliţiştii ieşiţi la ciupeală, de iarna ce ne ia mereu prin surprindere şi… în final de Românica noastră de „căcat”. Nu aşa zicem toţi, că avem o ţară de căcat? E, de fapt, după umila mea părere, doar un semn al neputinţei şi inferiorităţii ce o simţim every fuckin day. E mai bine în Germania pentru că… E mai bine în Spania pentru că… E mai bine în Italia pentru că… E mai bine… Unde dracu e mai bine decât la tine acasă? Deci, m-am săturat. Şi tocmai de aceea de azi începând, acest blog va fi doar despre lucrurile bune care se întâmplă p-aci, pe meleagurile noastre ovinacee. Aşa că staţi pe aproape, că voi scrie foarte des în zilele următoare despre lucrurile bune ce ni se întâmplă nouă, chiar dacă or să fie doar 3 rânduri.

Azi, încep poate cu cel mai important lucru ce ţi se poate întâmpla în toată viaţa ta de om şi fără de care nu te-ai putea descurca şi nu ai putea exista. E acel lucru pe care cu timpul îl alegi, pentru că ţi se aseamănă, în anumite privinţe şi care te menţine pe linia de plutire, atunci când te duci la fund sau atunci când te ridică prea mult valul portocaliu. Mă refer, man, la PRIETENI.

Aseară, obosiţi după o seară frumoasă alături de prieteni, cu berică, meci şi multe râsete, stând de vorbă în pat, eu şi Mona am ajuns la concluzia, chiar dacă nu am spus-o, că suntem fericiţi că avem aşa prieteni. Uneori ne mai enervăm reciproc sau ne mai supărăm, dar până la urmă rămânem tot prieteni. Uneori eşti obosit, alteori ai chef de un film sau o carte bună, iar ei vin la tine pentru că le place de tine şi de compania ta. Şi uiţi de tot şi parcă ai vrea să nu mai plece, chiar dacă ţi se închid ochii şi ştii că a doua zi mergi la lucru dis-de-dimineaţă sau chiar dacă potaia lor preferată se simte ca la ea acasă sau chiar dacă… dar în final acest dacă dispare şi rămâi cu sentimentul că cineva îţi e mereu aproape, te sprijină şi te sfătuieşte cu ce poate el mai bine. Şi pentru asta nu ai cum să nu mulţumeşti norocului, sorţii, oricui vreţi voi, pentru că există prieteni. Şi, futu-i, dacă în momentul ăla se îngroaşă rânza în mine şi le zic frumos, băi, omul vine, stă, dar mai şi pleacă, nu se supără şi revin în continuare cu plăcere… pentru că îţi sunt PRIETENI.

Acuma, nu ştiu cum e în alte ţări, dar să presupunem că pleci din ţară. Şi îţi laşi în urmă prietenii. Chiar crezi că îţi mai poţi face alţii la fel de buni, crescuţi într-o altă cultură, care nu ştiu ce e aia „pula mea, mă…”? Te înţelegi, te simţi bine, e ok, pentru un timp limitat, până când ţi se face dor de un banc, de o glumă, de o înjurătură neaoşă românească pe care numai prietenii pot să o înţeleagă: „traje-ţ-ar dracu caii pă p…!” Na explică-i asta unui neamţ, spaniol, italian, ce-o fi. Niciodată. Cred că e în cultura şi în sângele nostru de români crescuţi în perioada aia în care nu aveam altceva decât prietenii cu care să facem bancuri despre şi cu ceauşescu. Parcă ne-a unit chestia asta şi ce e îmbucurător e că ne creştem plozii la fel, îi învăţăm să îşi preţuiască prietenii.

A fost, este şi va rămâne unul dintre motivele pentru care nu plec din Românica. Unde dracu mai găsesc prieten care să îmi facă tricouri mişto pe gratis? În ce ţară mai găsesc pe cineva care să îmi dea sfaturi legate de maşină? În ce parte a lumii skiurile prietenului tău sunt şi skiurile tale? În ce fundătură uitată de lume prietenii lasă orice pentru a-ţi fi alături în momentele grele? Poate că peste tot, dar daţi-mi voie să mă îndoiesc. Poate că am fost eu norocos că astfel de prieteni m-au găsit şi m-au acceptat, cu bunele şi relele mele, cu bunele şi relele lor. Poate. Dar poate că e şi o chestie care ţine de Românica noastră. De ce să nu credem asta? De ce să nu credem că aici se leagă cele mai frumoase prietenii şi că aici, în spaţiul ăsta atât de frumos există cei mai buni prieteni din lume? De ce să nu credem că Dumnezeu a lăsat să avem prietenia care să ne poată ajuta să trecem peste toate? De ce să nu credem?

 

Categorii:d'ale carnavalului

After buget Orange party

9 Decembrie 2010 1 comentariu

De aproape două luni sunt corporatist cu acte în regulă. Sau cel puţin aşa le place unora să zică. Uneori chiar şi mie. Sună fain: corporatist. Nu ştiu ce anume înseamnă asta sau cum anume trebuie să te comporţi dacă eşti un corporatist sau dacă trebuie să te comporţi într-un fel doar pentru că eşti corporatist. Sper să nu mă schimbe prea mult job-ul de corporate şi dacă o va face sper să am prieteni suficient de inteligenţi şi care să mă respecte îndeajuns încât să-mi zică: „băi, tâmpiţel, las-o mai moale cu fiţele şi figurile de corporate!!!”

Pe de altă parte, toată lumea mă întreabă cum e la noul job, dacă îmi place, dacă mă face fericit. Întotdeauna când te angajezi într-un loc nou, oricare ar fi el, există inevitabila comparaţie cu vechiul job, în cazul meu învăţământul, deci bugetul. Nu prea există termeni de comparaţie între cele două job-uri, chiar dacă eu le mai compar în anumite privinţe. Anume… la corporeţi există o atenţie faţă de om, care pe mine m-a şocat. Ai nevoie de un pix? Ia d-aci, iar pe viitor, uite acolo e dulapul, te serveşti cât vrei. Ai nevoie de un caiet sau de hârtie? Ia d-aci, iar pe viitor, uite acolo e dulapul… Ai nevoie de un birou al tău? Ia d-aci. Nu-ţi merge compul la parametrii normali? Ia d-aci nişte ram-i. Te simţi puţin somnoros? Ia d-aci cafea cât poate băga vaca din tine, că e moca. Şi multe, multe, multe altele. Astea e chestiile materiale. Mai importante sunt însă chestiile care te ating la sufleţel şi care, la sfârşitul zilei te fac să treci peste căcatul de ţară în care trăim, peste fecalul de guvern nesătul şi iresponsabil, peste pişatul de băsescu şi hohotul lui juvenil, peste vremea naşpa de afară, peste clienţii tâmpiţi şi nebuni care sună doar ca să aibă unde îşi vărsa frustrarea, peste… şi peste… Sunt chestiile care ţin de oameni. Nu ştiu dacă Orange-ul i-a adunat pe toţi oamenii buni la suflet sau i-a educat să fie aşa, dar nu există o persoană acolo unde lucrez eu care să te trimită la plimbare dacă îi ceri ajutorul. De la ăl mai mare dintre şefii de acolo, până la ultimul operator normal, cu skill 15. E de-ajuns să întorci capul sau să ai o privire disperată şi cineva se va oferi să te ajute. Şi toţi sunt la fel. Nimeni nu te tratează ca pe un prost şi un neştiutor, deşi ştii foarte bine că aşa eşti, un mare prost şi neştiutor. Eşti egalul lor, deşi ei sunt de 10 ani în firmă, iar tu de doar 60 de zile. Şi asta nu are cum să nu conteze.

La buget… descurcă-te frate. Nu ştii, foarte bine, crezi că pe mine m-a învăţat cineva ceva când am venit în învăţământ? Pune mâna şi învaţă. Nu poţi sau nu ştii? Nu mai sta, du-te, pa, lasă că vine altul în locul tău. Aaaaaa, vrei să faci ceva mai mult decât zice la catastif? Serios? Ia d-aci frate, două beţe de la fiecare, pentru toate roţile pe care nu le-ai uns cum trebuie. Mai ai şi pretenţii? Uite-aci un cur de directoare dacă vrei să ai linişte şi pace. Linge frate, e pentru toată lumea. Şi alte şi alte căcaturi.

Da, e de 1000 de ori mai greu la corporate, dar satisfacţia e de 1000 de ori mai mare. Vorbeam la un moment dat cu un preten bun că învăţământul e singurul domeniu care îţi oferă satisfacţii maxime în timp scurt. Ei na, aici satisfacţiile sunt maxime în timp foarte scurt. Nu se compară cu nimic momentul în care am ajutat primul meu client să-şi rezolve problema. Şi apoi, alţii şi alţii. Sunt unii pe care nu îi pot ajuta, e adevărat, dar procentul celor pe care îi ajut e mai mare. Iar la sfârşitul zilei, după 5 ore de vorbit ca o maşinuţă, vine un client supărat, nervos, cu creierul cârlionţi de la problemele lui şi după ce vorbeşti 5 minute cu el, îţi mulţumeşte pentru amabilitate şi pentru că i-ai rezolvat problema… ei bine, satisfacţia e ceva ce banii nu vor înţelege niciodată că nu pot cumpăra.

Da Baba, ştiu că nu pentru asta am fost calificat şi nu asta ar fi trebuit să fac, şi da, Baba, ţara asta este de cel mai mare căcat dacă lasă un profesor dedicat – atenţie, nu spun bun – ca mine să plece în altă parte. Şi pe mine mă doare, dar nu am de ales, până la urmă.

Şi da, celor care consideră că este cel mai naşpa job din lume le spun doar atât: nu ai dreptul să-ţi dai cu părerea despre ceva ce nu cunoşti şi nu ai încercat.

Şi da, sunt mulţumit, fericit, liniştit, obosit, cu sufletul împăcat…

Categorii:d'ale carnavalului