Arhiva

Archive for Decembrie 2009

De verus musica…

22 Decembrie 2009 13 comentarii

Mai zilele trecute eram pe la Aliosha si, aflându-mă la el in birou, la o vorbă şi o glumă, m-am „luat” puţin de muzica ce se auzea de la comp. Şi îmi zice, nonşalant, că ascultă muzică bună, muzică adevărată. Asculta ceva blues sau jazz sau ceva de genu. Nu m-am putut abţine să nu pun întrebarea pe care le-am pus-o multora, ce e aia muzică bună, muzică adevărată? Nici un răspuns pe care l-am primit până acum nu m-a satisfăcut pe deplin. Răspunsul pe care l-am primit de la Aliosha a fost acela că muzica bună e cea care te face să te simţi într-un anumit fel sau mai bine zis te face să simţi ceva bun, să simţi că latura umană din tine există, că trăieşte şi că îşi face simţită prezenţa în compania unei astfel de muzici.
Aseară, la un poker şi o băută, am pus ca fundal muzică oldies, ştiţi voi de care. Până la momentul în care, suficient de beţi sau de afumaţi, s-a început căutarea unei muzici mai adecvate pentru o astfel de stare… hai să-i zicem euforică. Şi ia ghiciţi ce anume muzică s-a găsit? Manele, bineînţeles, cu versuri pe care toţi le ştiam, cu toate că nimeni nu ascultă manele. Spre finalul reprizei maneliste, Baba găseşte ceva frumos, ceva sublim, cu care toţi am fost de acord că, da dom’le, asta e muzică faină. Muzică lăutărească cântată de Gheorghe Dinică – sit tibi terra levit. Şi mă întreabă Baba, uitându-se la mine cu ochii împăienjeniţi de Jack: „mai cântă cineva muzică din asta, muzică adevărată?” În afară de Nelu Ploieşteanu, spre ruşinea mea, nu am ştiut să îi dau alte referinţe.
Şi deschid TV-ul în seara asta, aşa, într-o doară, să fac un zapping scurt şi să-l închid şi nimeresc pe Antena 2, la emisiunea unuia numit Victor Ciutacu, pe care nu-l simpatizez nici cât negru sub unghie. Dar, spre mirarea mea, a avut o emisiune care m-a prins instant. Invitatul lui Ciutacu era Grigore Leşe. Nu mi-a venit să cred. Din nou, Românica noastră dă semne de normalitate. Chiar dacă doar o mică parte a Românicii, în rest ce marea majoritate aleargă după ştiri senzaţionale despre noul guvern şi despre ce vrăji a mai făcut preşedintele meu, după cârnaţi creştini şi şuncă crăciunistă, pe mine m-a impresionat acest 0,0000001% de normalitate. Şi de ce îi spun normalitate? Ne-am obişnuit ca în preajma sărbătorilor să scoatem de la naftalină tipicul românsc de ani de zile: alergătură prin oraş şi supermarket, pentru o aprovizionare cât mai completă, că doar stomacu’ românesc se măreşte miraculos de sărbători; colinde cântate încă din noiembrie; colindatul pe la case şi firme cu două săptămâni înainte de Crăciun, că doar avem nevoie de bani; copii târâţi de la o televiziune la alta pentru colinde englezeşti, că doar dă bine să vadă vecinu’ ce odraslă dotată am eu… şi câte şi mai câte.
Şi vine un Grigore, pe nume Leşe, care cântă absolut diferit de tot ce am auzit eu până acum şi stă de vorbă cu Ciutacu despre… cântec, muzică, spirit românesc, şanse, împliniri… adică o discuţie din aia bătrânească şi înţeleaptă, pe care numa la TV nu te aştepţi să o auzi şi mai ales în preajma sărbătorilor. De obicei, emisiunile de la TV sunt parcă redate în fast-forward, nu există pauze, parcă realizatorii se tem ca nu cumva pauzele să alunge ratingul atât de iubit. Se vorbeşte la foc continuu, chiar dacă asta înseamnă să mai pui şi întrebări total aiurea, negândite. Nu contează, pauza să nu existe, în rest, om vedea noi ce iese. Discuţia dintre Ciutacu şi Leşe a fost total ieşită din tipare. Întrebare pusă calm, liniştit, urmată de o pauză de câteva secunde, pauză de totală linişte, după care nea Grigore, molcom, în grai dulce moroşean, răspundea. Şi atât. Nu scandal, nu panaramă, nu indiscreţii, nu nimic. Vorbă bătrânească, apăsată, necizelată ca să dea bine pe sticlă, ci doar ceea ce simţea omul în acel moment. Absolut fabulos.
Deci, da, se poate să existe normalitate. Deci, da, mai există şi alţii în ţara asta care se ocupă mai mult de muzică şi mai puţin de kitsch. Deci, da, se poate să sărbătorim şi altfel decât kitsch-os. Deci, da.

Dacă vreţi o mică frântură de Leşe. Şi de normalitate.

Categorii:d'ale carnavalului

You’ll never walk alone!

18 Decembrie 2009 5 comentarii

Cam de când am început să-mi folosesc neuronii în mod organizat şi până când au ajuns la un anumit grad de maturare, am avut o grămadă de vise sau visuri – cum vă place. Doar trei au rămas până la vârsta suficient de matură încât să îmi pot permite să mi le mai şi îndeplinesc.
1. Mi-am dorit să locuiesc în Timişoara, pentru că în Decembrie ’89 părea un oraş ireal, un oraş la care doar cei aleşi pot aspira, un oraş parcă din altă ţară. Şi am făcut tot posibilul să ajung aici şi – sper – să nu mai plec niciodată.
2. Din copilărie, de pe când citeam Legendele Olimpului în fiecare vacanţă de vară, mi-am dorit să ajung acolo de unde se presupune că începe istoria europeană, acolo unde s-a născut prima civilizaţie europeană, acolo unde Zeus trăia într-o peşteră hrănit de o capră – Altheea, parcă. Mă refer la Creta. Şi am ajuns, în luna de miere.
3. Contactul cu lumea civilizată adus de către revoluţie, a adus o deschidere şi spre o lume a fotbalului pe care nu o cunoşteam decât din poveşti mai mult sau mai puţin adevărate. Ştiam că englezii erau excluşi din cupele europene după un eveniment care s-a petrecut pe un stadion – Heysel, din Brussels – avându-i ca protagonişti pe fanii englezi fanatici. Nu ştiam prea multe, dar a fost suficient ca să îmi stârnească curiozitatea juvenilă. La început de ani ’90, englezii revin în cupele europene şi parcă dintre toate echipele, Liverpool era cea care avea şarm şi charismă. M-am îndrăgostit iremediabil. Şi aşa s-a născut al treilea vis: să văd un meci pe Anfield Road. Să aud galeria cântând „You’ll never walk alone”. Să mi se facă pielea de găină. Să înţeleg ce-i mână pe ei în luptă. Ce îşi doreşte acest Apus?
După dezastrul de anul acesta din cupele europene, am zis că o las mai moale cu fotbalul. Dar, o micuţă echipă s-a încăpăţânat să urce acolo unde nu îi este locul: în primăvara europeană. Şi mi-am zis, în sinea mea: care sunt şansele ca Unirea să cadă chiar cu Liverpoo? Destul de mici. Deci, dacă se va întâmpla asta, o voi lua ca pe un semn şi voi face tot posibilul să ajung acolo unde numai visele te pot purta. Şi s-a întâmplat. E un semn? Nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar ştiu că şansele mele de a-mi îndeplini ultimul vis au crescut simţitor.
Na, hai să vedem cât ar costa:
– bilet de avion Timişoara-Londra şi retur – 160 de lei la low cost
– bilet de tren Londra-Liverpool şi retur – maxim 200 de lei cu Virgins train (cred că se pot găsi şi mai ieftin dacă mai sap pe internet)
– cazare o noapte la hostel – maxim 100 de lei
– biletul la meci – sper că nu mai mult de 200 de lei
Până acum s-au făcut vreo 660 de lei, cu marja de eroare pe care eu o adaug, plus mâncare plus alte cheltuieli ar veni în jur de 300-350 de euro pentru două zile de Anglia. Toate astea dacă mă hotărăsc repede, book-uiesc avionul spre Londra şi reuşesc să mai iau şi bilete oferite fanilor români.
Cine se bagă? Ăla eu, ăla eu!!! Hai, spuneţi-mi vă rog ceea ce vreau să aud: You’ll never walk alone!!!!

P.S. Dacă reuşesc să ajung pe Anfield şi implicit la finalul celor trei vise/visuri, oare trebuie să îmi fac altele? Să încep să visez din nou la ceva frumos?

P.S. la P.S. Am uitat să menţionez un lucru: s-ar putea ca din 2011 Liverpool să joace pe un nou stadion, deci şansele să-i mai prindem pe Anfield încep să scadă. Think about it.

Categorii:d'ale carnavalului

Focu’ la ei…

18 Decembrie 2009 5 comentarii

De două zile încoace, parcă România a intrat într-o anumită normalitate sau mai bine zis are o anumită doză de normalitate injectată la nebunia bovină cauzată de alegeri. Şi nu mă refer la politică. Nu. Acolo a rămas aceeaşi greaţă şi saturaţie.
Mă refer la comemorarea evenimentelor din decembrie ’89. Parcă în totală discordanţă cu evenimentele politice, parcă defazaţi cu pi pe patru de restul României, parcă trăind într-o lume a lor, cei care au participat la evenimente sau au avut pe cineva care a participat la evenimente sau pur şi simplu respectă revoluţionarii, continuă să îşi vadă de treaba lor, într-un decor aflat undeva în spatele scenei principale, în culise, parcă atenţi să nu facă mai mare gălăgie decât „actorii” principali. Mai ieri-alaltăieri am auzit la ştiri, la radio, că revoluţionarii timişoreni se vor aduna în Piaţa Maria, vor opri tramvaiele ca în decembrie ’89, vor mărşălui spre Piaţa Operei… Nu-mi venea să cred. În ţara asta chiar mai există oameni normali. Aseară, mai uimit decât ieri-alaltăieri, îl văd pe Ciuhandu pe TV vorbind doar de revoluţie şi de nimic altceva. A dat ceva diplome, plachete, chestii onorifice ce mai, care însă contează cu siguranţă mai mult decât orice bătălie dusă pentru numirea unui premier vremelnic. Şi azi, pentru ca cireaşa de pe tort să fie pusă în mod apoteotic chiar de către un prieten, am intrat pe site-ul lui lucii – îl găsiţi în dreapta – ca să văd cum un om – un OM – îşi pierde timpul ţinând un aparat pentru câteva zeci de minute în Piaţa Operei, ca să facă poze la foc continuu unei cruci din lumânări – printr-un procedeu necunoscut mie, poze pe care mai apoi le aranjează frumos într-un „pseudo-film” (dacă îmi este permisă expresia). Superb. Mirific. Demenţial. Nu am cuvinte de laudă pentru asemenea oameni, care au găsit un rost al vieţii, într-un moment în care restul de 22 de milioane se zbat pe TV-uri şi guverne sau prin nămeţii care au căzut, surprinzător, în plină iarnă.
Nu sunt un mare fan al evenimentelor din decembrie ’89, poate din cauză că încă nu am o părere foarte clară – aştept să treacă cei 30 de ani oficiali pentru a mă pronunţa şi eu. Nu sunt un fan al participării active şi frondiste la comemorări de acest gen. Poate că ar trebui să fiu, prin însăşi natura profesiei mele. Dar nu sunt. Îi apreciez în schimb pe cei care sunt, pe cei care an de an nu uită, pe cei care încearcă, atât cât pot, să ne re-aducă în memorie nişte lucruri, pe cei care ne ajută să nu uităm, pe cei care nu lasă focul din cimitire să se stingă. Jos pălăria.
Şi mi-e dat să aud un dialog… nici nu ştiu cum să-i zic, catatonic, între un anume revoluţionar Dincă şi iliescu ion, care se certau pe acurateţea unui film documentar despre evenimentele din decembrie ’89, prezentat undeva prin Bucureşti. Într-un moment de scăpare sinceră, numitul iliescu ion, îl întreabă pe revoluţionar: „Ce motivează ieşirea ta în acest caz?”. Răspunsul a venit instant şi pe măsură: „Adevărul, dom’le!”. Pentru ca la final, acelaşi iliescu ion să spună non-şalant, de parcă ar cumpăra un bilet de tramvai: „Ieşirea ta e neavenită!”. Trec peste adresarea din topor, la persoana a doua singular, a celui care a fost preşedintele ţării timp de 10 ani şi mă întreb: 1. ce caută un astfel de personaj la comemorarea unor evenimente în care au murit mii de români? şi be. ăsta chiar nu mai are de gând să moară? Deci numitul iliescu ion ne spune verde în faţă că acţiunea de căutare a adevărului este neavenită. Că motivaţiile celor care caută adevărul îi sunt necunoscute şi enigmatice.
Domnilor care comemoraţi Revoluţia, domnilor care v-aţi dat sângele acum 20 de ani, domnilor care oferiţi plachete şi titluri onorifice, domnilor care pierdeţi timpul prin pieţe să faceţi poze mişto, domnilor care continuaţi să căutaţi adevărul… DOMNILOR… sunteţi nişte neaveniţi.
ioane, ultima ta suflare va aprinde în sfârşit focul, în care de 20 de ani te chinui să sufli, în speranţa că îl vei stinge. Focul va rămâne veşnic la cei care îl merită.

Categorii:d'ale carnavalului

Cum nu vii tu, Ţepeş…

15 Decembrie 2009 4 comentarii

Doamne, ce a ajuns ţărişoara asta, în ce căcat am ajuns cu toţii să ne scăldăm, ce balegi am ajuns să scormonim, cu ce fecale mai aruncăm unii în alţii. Şi cu câtă seninătate. Şi nonşalanţă. Şi dezinteres faţă de adevăratele probleme ale ţării. Oare nimeni nu mai gândeşte drept în ţara asta? Oare nimănui nu-i mai pasă? Oare nimeni nu vede mai mult decât lungul nasului şi atât?
Mă uit siderat la TV câte jumate de oră în fiecare zi, ca să nu pierd un şir al evenimentelor de care nu mai îmi pasă, dar de care aş vrea să îmi pese, dacă ar fi evenimente adevărate. Dar nu sunt.
Să le luăm pe rând. Întâi, pumnul-palmă băsescian ce l-a lovit pe puştiulică ăla aflat în mulţime. Aşa, şi? L-a omorât? I-a spart nasul? L-a băgat la urgenţă? Nici vorbă, pe filmuleţ – dacă mai aveţi nervii şi curiozitatea să vă uitaţi – puştiulică râde imediat după incident. Are românul o vorbă, aplicată până mai ieri atât de bine: bătaia e ruptă din rai. Ia ziceţi repede câte palme sau curele v-aţi luat de la mama şi de la tata? Dar de la profesori? Şi? Am murit? Tot aci suntem, ba parcă mai zdraveni şi mai straşnici decât actuala generaţie, violentă, computeristă, TV-istă, porno-istă, emo-istă… şi ce mai vreţi voi.
Al doilea eveniment care denotă lipsă totală de responsabilitate: contestarea alegerilor. Au fost fraudate, furate, şmenuite, şpăguite… aruncă vina unii pe alţii, că e mai bun sistemul lor decât al nostru, nu că noi am fura, doamne fereşte, dar ziceam şi noi aşa, într-o doară… Aruncă mâţa moartă de la unii la alţii, dar nu spun nici unii, nici ceilalţi, de ce, atât timp cât au fost la guvernare, nu au implementat un sistem computerizat de supraveghere a votului? De ce în şcolile româneşti zac zeci de mii de calculatoare nefolosite, de ce s-au cheltuit milioane de euroi pe un program şcolar, care în cel mai bun caz e doar instrument ajutător pentru lecţii, dar nu s-au putut cheltui câteva sute de mii de euro pentru un program de supervizare a votului? Asta nu e important, ci doar sistemul de furt mai bun al altora decât al nostru, fraierii. Nu mai contestaţi, fraţilor, staţi în banca voastră, acordaţi sprijin oricărui guvern va veni şi apucaţi-vă de treabă, că rămâneţi singuri în ţara asta, ca să stingeţi lumina.
Mai zilele trecute, vine un domn, pe care l-am respectat cel mai mult în ţara asta şi pe care l-am citit cu mare interes şi care nu e un fitecine, e preşedintele ICR, acel insitut care ne reprezintă cultural ţara prin străinătăţuri. Şi ce face dânsul, pe nume horia-roman patapievici? Se aruncă în ringul plin de rahat „frumos” mirositor, în care se bălăcăreau deja politicienii. Ca să demonstreze ce? Că nea băse are o casetă cu numitul mircică şi ceva sex, dar nu o dă, că vezi doamne e integru. SCÂRBĂ. DEZGUST. GREAŢĂ.
În fine, ultimul eveniment, cumva legat de cel de mai sus… adevăratul filmuleţ cu mircică primind vreo 5000 de euroi pentru un utopic loc pe listele PSD. Filmuleţ realizat cu o cameră ascunsă, în biroul personal. PERSONAL. Nu am auzit pe nimeni spunând ceva de dreptul la intimitate, de dreptul de proprietate. Sau biroul propriu este domeniu public şi eu nu am aflat încă? Îmi aduc aminte de episodul „ţigancă împuţită”. Ce au mai sărit unii de cur în sus, că vezi doamne, nea băse era în intimitate când a slobozit celebrele cuvinte, înregistrate pe un telefon ce nu îi aparţinea. Şi dacă omul a luat bani, ce? Apare undeva pe film că i-a băgat în buzunar, că i-a cheltuit pe un sex oral sau pe rujuri pentru „iubirea mea”? Poate că tanti din filmuleţ a primit chiar chitanţă pe banii respectivi.
Şi undeva în fundal, într-o totală notă discordantă cu „adevăratele” probleme ale ţării, se duc bătălii pentru numirea unui premier şi a unui guvern. Asta nu mai contează, ce nebuni, auzi, să încerce ei să facă un guvern. Stai puţin să ne certăm întâi, să vedem care e mai bun la skandenberg, care scoate căcatul cel mai mare din el, a cui gură pute mai tare, nu merge chiar aşa, nenicule. Ţara arde…
… şi noi continuăm să punem paie, ca un fel de Nero moderni, entuziasmaţi de spectacolul flăcărilor ce riscă să ne aprindă chiar casa personală. Nu mai contează, important e să ardă şi casa vecinului, de preferat prima, ca să ne bucurăm un pic mai mult.
Propun să schimbă numele ţării în OTV: O Tzară Varză. Pentru că, de fapt, ăştia suntem: ne place scandalul, bălăcăreala, talk-show-urile despre nimic, plângerea de milă, şmecheria, poantele – „un fleac, i-am ciuruit” şi înainte de a merge la culcare ne întrebăm, retoric oare: au găsit-o pe elodia? Nimeni nu se uită la otv în ţara asta, dar toţi ştiu răspunsul. Quod erat demostrandum!

Categorii:d'ale carnavalului

banii mei

10 Decembrie 2009 11 comentarii

Fapt: acum mai bine de un an parlamentul României, cu acordul preşedinţiei, dar şi al guvernului a votat o lege, venită de nicăieri, necerută de nimeni, cum că profesorii ar trebui să primească un salar mai mare cu vreo 50 de procente.
Fapt: în fiecare an ministerul educaţiei, prin intermediarii săi numiţi inspectorate şcolare judeţene, ne cere să reducem posturi în învăţământ, pentru a putea astfel să facem nişte economii la bugetul de stat greu încercat.
Fapt: noiembrie-decembrie 2009 guvernul boc-băsescu emite o lege prin care toţi bugetarii sunt obligaţi să-şi ia liber 6 zile, pentru a putea astfel să facem economie la buget de 15 procente, asta însemnând câteva milioane de euro bune. Nu mai contează că ne încalcă un drept fundamental, prevăzut în Convenţia Internaţională a Drepturilor Omului, semnată acum vreo 60 de ani de majoritatea statelor, printre care şi România.
Cum le corelăm pe toate? Ce legătură au unele cu altele? Aparent nici una. Dar… DAR… Nimeni din sistemul învăţământului – şi aici mă refer la sindicate – nu a cerut o mărire a salariilor profesorilor şi mai ales cu o cifră aberantă, cum este acest 50 de procente. Legea a venit „out of the blue”, la iniţiativa unei pesediste răsuflate, pe numele ei cati andronescu. parlamentul s-a grăbit s-o aprobe, că doar se apropiau alegerile parlamentare, nea băselu a promulgat-o şi el, că doar na, cum să se opună bunăstării unei categorii atât de importante de votanţi, guvernul, la început binevoitor, a zis STOP!, nu avem bani. Ok, nu avem bani, nu avem bani. Mergem mai departe, dăm o ordonanţă de urgenţă prin care amânăm legea şi îi fraierim noi cumva şi pe proştii ăştia.
Început de an 2009, se face bugetul, se împart banii, se fac previziuni, învăţământul şi sănătatea sunt din nou priorităţi naţionale, dar primesc mai puţini bani, împreună, decât cultele. Învăţământul primeşte 6 la sută din PIB, pentru care toată lumea luptă şi se bate cu cărămida în piept. Prin iulie 2009, guverul boc-băse descoperă că nu sunt bani şi că trebuie să mai tăiem de la buget. Tăiem. Şi din nou, ministerul, prin intermediarii săi, inspectoratele judeţene, ne dictează să mai reducem din posturi – cam 0,5 pe unitate de învăţământ, faceţi voi singuri calculele – ca să ajutăm bugetul greu încercat de criză. Şi reducem. Pentru ca, în noimebrie-decembrie 2009, guvernul boc-băse să mă trimită în concediu forţat că nu mai are bani să mă plătească, dar are bani de campanie electorala – circa 170 de milioane de euroi (cifra oficială).
Cum adică nu sunt bani? Cum adică, eu muncesc şi guvernul nu mă plăteşte? Merci, mai bine stau acasă. Cum adică nu mai sunt bani la buget? Păi ce aţi făcut ei? Pe ce anume i-aţi cheltuit? Sunt convins că la ultima întrebare guvernul boc-băse poate să îmi dea o mie de răspunsuri, toate mincinoase. Şi atunci, de ce să mai cred în băse?
Fapt: legea spune că angajaţii cu studii superioare trebuie să fie plătiţi – TREBUIE – cu cel puţin 1200 de lei/lună. Salariul meu de încadrare: 1170 lei/lună.
Fapt: Prin 2005, guvernul face o mică greşeală la calcularea salariilor, greşeală pe care nu o remediază niciodată. De atunci ne tot judecăm cu ei. Estimaţi voi în cât timp se va termina procesul.
Fapt: prin lege şi prin contractul colectiv de muncă, statul este obligat să îmi plătească prime de concediu. Vă las pe voi să ghiciţi câte prime mi-a plătit până acum.
Să facem un calcul: din 2005 şi până în ziua de azi statul m-a furat cu o grămadă de bani. Greşeala la calculul salariului – cam 100 de lei/ lună*48 de luni face exact 4800 de lei. Neacordarea salariului minim pentu cei cu studii superioare – 30 de lei/lună*36 de luni face exact 1080 de lei. Neacordarea primei de concediu – pun doar jumate din salariul meu – 500 de lei/ lună*4 ani face exact 2000 de lei. Tăierea abuzivă din salariu pentru lunile noiembrie-decembrie 2009 – 230 de lei/lună*2 luni face exact 460 de lei. Deci, ia să vedem, un calcul mic mă duce la 8440 de lei pe care statul băsescian mi i-a luat din buzunar în ultimii 4 ani. Înmulţiţi această cifră cu cei aproximativ 400.000 de angajaţi în învăţământ şi iese o cifră de 3 miliarde 376 de milioane de lei noi, adicătelea aproximativ un miliard de euro. Asta este o estimare minimalistă, făcută de un profesor de istorie. Nu de alta dar sunt profesori care au fost furaţi cu mult mai mulţi bani decât mine.
Şi totuşi, băse vine şi îmi spune că e criză, că nu e bani, că ţara e în rahat. Că să vezi şi să nu crezi. Nu cred. B mai mult, mă mai şi minte în faţă că suntem pe creştere – de -6 la sută, nu cât spuneau alţii -8 la sută, că el personal ţine la profesori şi va face tot posibilul să ne redea demnitatea şi motivarea pentru a munci în continuare ca sclavii pe ogoarele pârjolite ale patriei.
Nu ţin cu nimeni, nici cu geoană, nici cu băse, ci doar cu mine. Ne tot mint că o fi bine, că vom face, că vom drege. Cu toate astea, ne-am împărţit în două tabere mari şi late: pro-băse şi anti-băse (pro-geoană). Ne certăm ca proştii pe ceva ce nu putem controla şi stricăm prietenii pentru nişte oameni care nu dau nici un scuipat pe noi. Merită. Vă întreb, chiar merită?

Categorii:d'ale carnavalului

de început de drum…

8 Decembrie 2009 4 comentarii

Oare chiar mai crede cineva în şansa noastră ca popor, să revenim vreodată la un nivel cât de cât acceptabil? Să revenim la un nivel nu din urmă cu câţiva ani, ci la un nivel la care ne aflam, să zicem acuma o sută de ani? Mă refer la un fapt care azi poate părea iluzoriu, poate părea extras dintr-o poveste SF bine ticluită de un Herbert sau Asimov: pe la 1912-1913, capitala Franţei, ditamai Parisul, a fost afectată de nişte inundaţii cum numai în românica anilor 2000 mai vezi. Şi ce să vezi că s-a întâmplat, dragii moşului? Românica noastră antebelică, condusă la vremea respectivă, pare-mi-se, de un mare conservator, Titu Maiorescu, ei bine, zic, românica noastră ce face… trimite ajutoare Parisului. Adicătelea, haine, apă, mâncărică, cred că şi nişte parale. Le dăm şi astăzi capitaliştilor din vest, dar mai mult de obligaţie.

Om mai reveni noi ca popor printre popoarele civilizate, civice, trăitoare de cultură politică şi nu numai? Eu zic că nu mai avem nici o şansă. Nu spun că şansa ne-am pierdut-o prin alegerea băsescianului preşedinte sau prin ne-alegerea prostănacului pesedist, ci doar că ne-am pierdut-o. Mai ieri, stând la o vorbă şi un joc de cărţi cu prietenii, aud o vorbă: „sper ca peste 5 ani să scap de alde băse şi geoană şi să am pe cine alege”. Păi câţi candidaţi la preşedinţia românicii am avut? 9? 10? Câtor candidaţi le-am dat şanse? 2, hai 3. Şi atunci? Întotdeaun avem de unde alege, dar ne complacem mereu cu statutul de victimă eternă a maşinaţiunilor şi furtăciunilor, că doar boborul nostru e dăştept nevoie mare. În loc să ne punem pe treabă după alegeri, ca să ieşim din criza de căcat în care suntem, ce facem? Ne scobim în cur, apoi în nas, ne lingem puţin pe degeţel şi sfornăim puternic către ţară: alegerile au fost fraudate. Nu serios? Lasă-le dracu’ de alegeri şi treceţi la muncă. Mai în glumă, mai în serios, zicea nea băselu’, întrebat fiind care a picat mai prost, geoană sau Crin, că, după umila lui părere, el a picat cel mai prost. De ce? Pentru că el trebuie să muncească 5 ani. Corect. Noi ăştialalţi, vom sta cu limba în gură şi ne vom plânge de milă, aşa cum am făcut atâtea sute de ani. Spunea undeva Patapievici că “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă”, iar poporul nostru are “inima piftie şi creierul un amestec apos.”

Plângem ca babele la liturghii când mai apare vreun caz de copil oropsit sau câte un film lacrimogen, dar repede ne spălăm gura cu înjurături bine ticluite, cu doi mici îndesaţi pe sub mustaţă şi două berici linse de-a-n-picioarelea. Şi la urmă, ca tacâmul să fie complet şi să punem şi noi o cireaşă căcăcioasă pe tort, ne ducem la culcare, satisfăcuţi că avem o expresie de-a noastră, neaoşă nevoie mare: ASTA E!!!

Categorii:d'ale carnavalului

Pentru prima oară!

7 Decembrie 2009 4 comentarii

Iaca scriu şi eu pentru prima oară pe blogosferă sau cum mă-sa i-o mai zice. Sper să nu cad în lenevie şi să scriu atât de des pe cât am chef în acest moment.

Ce-oi scrie? Despre cum arată românica după turul doi, adică într-un fel de tur trei al alegerilor, când nu mai putem face nimic să schimbăm ceea ce alţii au ales, când nu mai putem să facem altceva decât să ne plângem în purul stil românesc.

Poate pe ici pe colo şi câte o lecţie de istorie din aia de care îi place lu cretzu şe pe care nu am gasit-o pe descopera.ro, poate şi ceva politică, poate şi ceva cultură, poate şi ceva filme… poate că îmi doresc prea multe…

Mă bucur doar că am şi io blog şi că mă pot citi şi pe net… 🙂

Categorii:d'ale carnavalului