Arhiva

Archive for August 2010

Ziua demisiei

31 August 2010 5 comentarii

Trebuia să se întâmple şi acest lucru la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Mi-aş fi dorit ca prima să fie ziua pensionării, nu cea a demisiei, dar uneori nu toate lucrurile ne ies aşa cum ne-am fi dorit sau cum am fi visat.

Am început acum exact 11 ani, cu speranţă şi avânt pioneresc. Pe parcurs s-au mai adăugat implicare şi dăruire. Îmi amintesc şi acum primele zile de şcoală, nu ştiam dacă elevii sunt mai speriaţi de mine sau eu de ei. În cei 11 ani, elevii au ajuns să îmi cunoască stilul, să observe implicarea şi dăruirea şi faptul că, în majoritatea cazurilor am fost alături de ei, uneori chiar când greşeau. Alteori, atunci când meritau şi-o mai şi luau pe coajă. La începuturile mele ca profesor, mai mult şi-o luau pe coajă. Cu toate acestea, nu am fost perceput niciodată ca un profesor rău, ba pot spune că am fost printre cei mai iubiţi si respectaţi profi. Şi asta nu e laudă.

În cei 11 ai am prins multe schimbări de lege, de sisteme de admitere, de examene, de curriculă, de evaluare, cu alte cuvinte un sistem de învăţământ care nu se regăsea. Am prins două schimbări de primari, trei schimbări de director, cam tot atâtea de directori adjuncţi, o grămadă de colegi s-au perindat prin şcoala în care am pus atât de mult suflet şi mult mai mulţi copii mi-au trecut prin „mână”. Îmi place să cred că mi-am lăsat o amprentă clară şi de lungă durată asupra unora dintre cei enumeraţi mai sus.

Nu pot spune că mă bucură decizia mea, care, de altfel, a fost îndelung chibzuită şi rumegată – de vreo 2-3 ani mă tot chinuie gândul. Ce mă întristează şi mă doare e faptul că am fost nevoit să plec, chiar dacă a fi profesor este ceea ce mi-am dorit şi ceea ce mi-a plăcut să fac în viaţă. Discutam la un moment dat cu un prieten, că aş vrea să renunţ, că nu mai pot, că nu prea mai îmi place, iar el mi-a spus: „tu crezi că îi place cuiva ceea ce face? că merge cineva cu plăcere la muncă?” Ei bine, da, mie îmi plăcea să muncesc cu copiii. Îmi plăcea să fiu profesor. Să predau la catedră. Să modelez viitorii cetăţeni ai României. Îmi plăcea şi mi-ar plăcea în continuare. Dar nu pe un salariu de 780 de lei, după 16 ani de studii şi 11 ani de profesorat. Nu după atâţia ani. Îmi doresc o familie – mă refer la copil, îmi doresc o casă, o situaţie materială decentă, un viitor sigur pentru mine şi familia mea. Nu se poate face aşa ceva cu 780 de lei pe lună.

Pentru faptul că mi-au distrus speranţa, mi-au frânt visul şi nu au fost altceva decât nişte hoţi de vise, nu voi mai vota câte zile voi avea cu pdl sau cu tot ceea ce are legătură cu adunătura de nemernici care s-a aciuat la conducerea Românicii. Să reuşeşti să-ţi îndeplineşti un vis în Românica noastră cea de toate zilele a devenit un lucru aproape imposibil. Şi sunt puţini cei care chiar reuşesc. Am fost printre ce puţini şi norocoşi. Dar să vină cineva să-ţi fure acest vis, să te oblige la un pas înapoi şi la renunţare, doar pentru că nu îi mai pasă, că oricum nu mai poate candida, asta e hoţie, nesimţire şi îngropare în neputinţă. Dezinteres faţă de viitorul ţării, de viitorul copiilor, de viitorul unor oameni implicaţi în ceea ce fac.

Nu am fost cel mai bun profesor pe care l-a vut şcoala din Orţişoara, nu am fost cel mai bun profesor de istorie, nu am fost cel mai bun diriginte, nici un pedagog desăvârşit, dar am pus suflet şi m-am implicat total în ceea ce am făcut. Pentru că am făcut cu plăcere. Uneori implicarea a fost atât de mare încât am adus bani de acasă, doar pentru a-i vedea pe copii mulţumiţi, fericiţi şi pentru a nu vedea dezamăgirea pe feţele lor. Dacă în fiecare şcoală ar exista măcar 5 profesori atât de implicaţi, poate că sistemul s-ar putea schimba de la însăşi rădăcina lui. Din păcate, cei care există sunt mereu şicanaţi, au roţile pline de beţe şi papura înţesată cu noduri. Oameni precum fosta inspectoare generală, Eftimie şi fosta directoare Dumitra, nu au ce căuta într-un sistem în care se caută suflet în primul rând. Oameni de genul acesta te împing să renunţi la visele tale. Şi oameni de genul acesta se află peste tot, în primării, în şcoli, în inspectorate, în prefecturi, în ministere, în guvern, în parlament, la preşedinţie… Nu le doresc decât să treacă prin ce am trecut eu. Nimic mai mult.

Ca fapt divers… Colegii cei mai buni de la şcoală, Iosif şi Flavius au încercat să mă convingă să nu renunţ la profesorat, mai cu argumente, mai cu suflet… Nu au reuşit. Azi, atunci când mi-am depus demisia la inspectoratul şcolar, la registratură, o tanti mi-a luat cererea, a citit-o şi mi-a dat un număr de înregistrare. Am fost curios şi atent la reacţia dânsei, atunci când va vedea că îmi dau demisia. Nici măcar un muşchi nu s-a mişcat pe faţa ei. I se părea un lucru absolut normal. Se pare că nu sunt singurul care a renunţat.

Categorii:d'ale carnavalului

Let’s do it, Romania!

Cam toată lumea ştie cu ce se mănâncă acest „Let’s do it, Romania!„, dar dacă mai sunt unii care încă nu au aflat, iată pe scurt povestea: un grup de voluntari inimoşi, ajutaţi puţin de know-how-ul de prin străinătăţuri vrea să facă curat, într-o singură zi, în Românica noastră cea de toate zilele. Foarte frumos din partea lor. Printre sutele, poate miile de voluntari la nivel naţional, habar nu am câţi sunt de toţi, se află şi un prieten, pe numele său Radu. Tot respectul pentru oamenii ăştia care şi-au găsit timp să şi facă ceva pentru ţărişoara noastră, nu numai să critice.

Înainte de a drumul la prezentarea problemei, pentru că întotdeauna există o problemă, altfel nu am fi români, două mici chestii: prima – nu vreau să supăr sau să deranjez pe cineva şi nici nu este o chestie de iote-l mă şi pe ăla ce dăştept se dă, pentru că nu este cazul şi be – urmăriţi mai jos unul dintre clipurile-reclamă ale acestei campanii, clip pe care din greşeală l-am văzut azi, pe sport.ro, urmărindu-l pe tâmpitul ăla de Banciu.

Clipul, maestre!

L-aţi văzut, da? Mişto clipul, nu? Puţin distractiv, că aşa place românului, dar şi cu un mesaj moralizator pe final. Mie mi-a plăcut: scurt, concis şi la obiect, suficient ca să-l motivezi pe românul de rând să-şi mişte curul şi burta pline de mici şi cefe la grătar, asortate cu o bericioaică rece. Ei bine, pe mine nu m-a motivat deloc. Ca să-mi ridic curul din fotoliul meu, de la comp-ul meu, de la filmele mele, mie îmi trebuia mai mult. De ce? Eu unul, la fel ca şi prietenii mei, oriunde mergem la iarbă verde, adunăm toate căcaturile care rămân în urma noastră, gen pet-uri, resturi de mâncare, hârtii etc şi etc. Nu plecăm de acasă la picnic fără saci de gunoi, iar dacă plecăm cumva, doamne fereşte, fără saci de gunoi, tot timpul se găsesc pungi de plastic gen real, billa, metro care să fie sacrificate pentru binele comun, al oamenilor şi al naturii.

Care e mesajul clipului? La prima vedere, mesajul e simplu: veniţi cu noi să facem curat. Mesajul mai adânc, însă, comportă o mică rectificare: veniţi cu noi să facem curat în urma cocalarilor gen cei pe care i-aţi văzut în videoclip. Şi aici e marea problemă. Fiind un om normal, curăţ de fiecare dată după mine, pentru ca următorul care vine în acelaşi loc la iarbă verde să se poată bucura şi el de plăcerea unei ieşiri în natură. Şi atunci, de ce eu, ca om normal şi civilizat şi educat ce sunt, să merg – de bunăvoie şi nesilit de nimeni – să adun căcatul unui cocalar primitiv şi necioplit? Şi aici nu mi se pare ok toată şmecheria: nu încerca să mă convingi pe mine să fac curat, pentru că prin însăşi inteligenţa şi educaţia mea sunt deja educat şi ştiu ce am de făcut. Motivează-l, într-un fel sau altul, pe cocalar să nu mai îşi lase căcatul în urmă. Constrânge-l. Educă-l. Amendează-l. De ce trebuie eu, normalul de rând, să fiu mereu fraieru care strânge după animale?

Vrei să mă motivezi, foarte bine, sunt gata pentru a fi motivat, dar nu cu astfel de clipuri/reclame cu un mesaj anti-cocalari pe faţă. Găseşte altceva, mai bun, sunt convins că există oameni suficient de inteligenţi care să mă motiveze şi altfel să fac un pas pentru a trece de golul care se află între fotoliul şi filmele mele şi mioriticele plaiuri în care zac mii de tone de gunoaie şi pet-uri. Nu cu astfel de clipu-uri.

Sunt convins că, parafrazându-i pe caţavenci, cititorii mei sunt mai inteligenţi ca mine şi îmi vor răspunde pe măsură.

Categorii:d'ale carnavalului

Aiurea…

Convenţiile sociale sau aşa numitul cod al bunelor maniere sau acele înţelegeri [ne]scrise acceptate de toată lumea de bune, care ne conduc viaţa şi ne fac pe noi, omuleţii de rând să părem – în unele situaţii chiar să fim – mai civilizaţi. În general sunt de acord cu majoritatea acestor convenţii sociale, cu toate că uneori te ţin pe loc, te fac să fii puţin inhibat şi îţi taie din libertinaj şi curaj. Cu toate acestea, convenţiile sociale tind să dispară încet-încet, presate de timpul care nu mai are răbdare, dar şi de limitele împinse şi întinse aproape de maxim.

Există însă o convenţie socială care pare puţin exagerată, dacă mi se permite. O convenţie care, încălcată în mod flagrant, te pune într-o lumină foarte proastă, orice a-i face şi a-i explica mai apoi. Nu poţi invoca nebunia temporară sau influenţa alcoolului, nici vremea, nici gripa. Nimic nu te scoate. Dacă o faci, mă refer la încălcarea convenţiei, eşti văzut ca un necioplit, un prost crescut, un needucat, necivilizat, neanderthalian, cro-magnon, primitiv etc şi etc. Încă de mic eşti învăţat să respecţi această convenţie socială, ba dacă stau bine să mă gândesc, e chiar prima regulă a vieţii pe care eşti obligat să o înveţi. Vorbesc bineînţeles de scobitul în nas. Mineritul. Foratul. Extragerea mucului. Confecţionarea de biluţe. Toată lumea o face, dar cu toate acestea, să te ferească dumnezeu să o faci în public. Cred că e cea mai ruşinoasă şi degradantă chestie pe care o poţi face în public, conform convenţiilor sociale. Dacă te-a prins careva cu degetul în nas şi cu privirea aia tâmpă şi bovină, de căutător de aur, cu capul puţin lăsat într-o parte pentru a avea o mai bună poziţie pentru forat, ei bine, te-ai ars. Şi o ştii şi tu. Ţi se vede pe toată faţa, bineînţeles după cele câteva secunde de satisfacţie maximă după prinderea liliacului ce atârna ca un neruşinat în nasul tău şi transformarea lui într-o biluţă magică. Citește mai mult…

Categorii:d'ale carnavalului

Naţionalism ieftin

„Un audi în care se aflau trei cetăţeni maghiari, s-a izbit violent de un copac, toţi cei patru murind în accident. De ce e păcat? În audi puteau să încapă 5 unguri!”… „Ştiaţi că Vadim Tudor are sânge de ungur? Da, este adevărat, pe capota maşinii!”… Evident că acestea sunt bancuri, ca multe altele, pe care cu siguranţă le ştiţi, despre minoritarii noştri preferaţi, ungurii. Sau, aşa cum le place unora să spună, bozgori, fără însă a şti ce înseamnă exact expresia asta jignitoare pentru acest popor  (om fără ţară). Cât ne mai place să ne batem joc, să facem „mijto”, să spunem bancuri, să îi luăm la pulă, doar aşa, pentru că sunt unguri şi, nu-i aşa, vor să ne fure ţara. Să se ducă în mama lor, la ei în Ungaria, dacă vor o ţară a lor.

Din timp în timp, ni se scoate în faţă acest subiect care pentru mine e de mult fumat, dar, care culmea, încă mai creează spaime ancestrale în sufletele noastre de români uitaţi undeva la marginea spaţiului şi timpului istoric. Dacă tot am ajuns la istorie, un scurt istoric despre acest popor vecin cu noi: Citește mai mult…

Categorii:d'ale carnavalului