Arhiva

Archive for Mai 2010

Dă cât mai poţi…

23 Mai 2010 52 comentarii

Finalul de an şcolar se apropie cu paşi din ce în ce mai repezi, iar când stau şi mă gândesc câte ar mai fi de făcut pentru ca totul să iasă aşa cum mi-aş dori eu, îmi vine să îmi iau lumea în cap. Oricum va ieşi însă, va fi ultima chestie pe care o mai fac vreodată în şcoală.

Odată cu finalul anului, vine şi finalul carierei mele de profesor orţişorean. Au fost 10 ani pe care eu îi consider frumoşi, dar care puteau fi mai buni, mai plini, mai frumoşi. În cei 10 ani mi-au trecut prin mână vreo 500-600 de copii, poate şi mai mulţi, unii mai buni, alţii mai leneşi, unii mai fumători, alţii mai bătăuşi, unii silitori, alţii xeroxuri cu ochi de melc… Unora v-am fost diriginte, altora doar profesor, de istorie sau cultură civică, unora v-am fost şi vă mai sunt profesor, altora „instructor” de dans, unora v-am fost simpatic, altora indiferent sau chiar de nesuferit.

Pentru că tot se încheie o epocă, o perioadă, o eră, cum vreţi să îi spuneţi, vă invit pe voi, foştii şi actualii mei elevi, să vă daţi cu părerea despre proful vostru de isto, aşa cum l-aţi văzut voi, timp de 1, 2, 3 sau 4 ani cât v-a fost profesor. Daţi în mine cu tot ce puteţi, cât mai puteţi, pentru că după aceea va fi prea târziu. Vreau să aflu eu, ca om, dar vreau ca şi lumea să afle ce fel de om şi de profesor am fost, dacă m-am ridicat la nivelul aşteptărilor voastre sau am fost doar un gheorghe din mulţime. Aştept orice din partea voastră şi promit că orice veţi scrie, va rămâne scris doar aici, nu şi în altă parte. Veţi fi mereu elevii mei, chiar dacă nu ne-am plăcut reciproc şi chiar dacă mă criticaţi la sânge.

Aşa că scoateţi arsenalul greu, mitralierele, bazucile, mortierele, tunurile, tancurile, bombele atomice şi spuneţi tot ce aveţi pe suflet.

LET THE SHOW BEGIN!!!!!

Pentru cei care ştiu engleză…

Categorii:d'ale carnavalului

De data asta ce mai ziceţi?

Sunt unii prieteni de-ai mei care m-au luat cam tare când am fost nemulţumit de noua găselniţă a guvernului, prin care taie salariile bugetarilor, pensiile şi alocaţiile copiilor. Că da, e cea mai bună variantă, decât să crească impozitele pe venit şi TVA, da, e cea mai bună variantă. Dacă ar fi fost să aleg dintre cele două rele, gândindu-mă la Românica şi la viitorul nostru, oricare ar fi el, aş alege şi eu carianta cu reducerea salariilor, dar, ca de obicei, e doar praf în ochi pentru muritorul de rând, cititor de ziare cu „cea mai mare creştere” sau „cele mai multe numere vândute” şi privitor nătâng şi tembel la televiziuni aservite. Nimeni sau aproape nimeni nu a prezentat şi o altă variantă. Credem orice, ca nişte oi blege şi betege. Vă spun doar atât, după care dau drumul la esenţă: chiar trebuia să dăm Republicii Moldova 200 de milioane de euroi (pentru educaţie)? Chiar e nevoie de laptopuri, telefoane mobile şi mobilier de birou în valoare de 200 de milioane de euroi? Chiar e nevoie de patinoare de trei ori mai scumpe ca în alte ţări vecine?

Am găsit azi un articol din Ziarul financiar. Poate va lumina mintea unora care au ei ce au cu bugetarul de rând, recte profesorul şi doctorul, mai ales profesorul.

„Când ajungi să tai pensii de 700 de lei cu 15% pentru economii, iar mii de nou-nascuţi să plece din spitale nevaccinaţi pentru că în Ministerul Sănătăţii este vraişte, cum se întâmplă acum, nu înseamna nici că eşti de dreapta, nici că relansezi economia, nici că faci reforme pentru a nu fi un „stat social”.

Nu mai înseamna nimic. Înseamna doar că cei tineri, cei maturi, cei activi nu mai pot să-şi crească copiii şi să îşi întreţină vârstnicii. Înseamnă extincţia. Înseamnă scăderea populaţiei. Ceea ce se şi întamplă, cu 166 de români zilnic, aşa cum a comunicat ieri Statistica.

Şi mai înseamnă ceva: că încercarea de a opri în sfârşit risipa din sectorul public poate fi subminată de către cei care vor încerca să-şi conserve privilegiile chiar prin scoaterea în faţă a acestor situaţii, cu adevărat inacceptabile.

Contextul actual trebuie folosit în sfârşit pentru a pune ordine în salarizarea atât a bugetarilor, cât şi a numărului de salariaţi din administraţia publică, care a scăpat de sub control în ultimii cinci ani.

Pentru a scăpa de bugetarii în plus, este simplu: se ia schema de personal din 2005, se compară cu situaţia din 2010 şi se ajustează la nivelul din 2005. Spre exemplu, în 2005 erau 170.000 de angajaţi în administraţia publică, acum sunt 230.000. Luaţi birou cu birou, în primării şi ministere, şi tăiaţi până la nivelul din 2005. Simplu.

Tăierile de cheltuieli de acum înseamnă de fapt eşecul legii salarizării unitare, care ar fi trebuit să reducă risipa cheltuielilor cu salariile şi să îmbunătăţească nivelul de salarizare al profesorilor şi al medicilor comparativ cu cel al funcţionarilor şi poliţiştilor. Ziarul Financiar a scris încă de la începutul anului că economiile obţinute prin legea unică a salarizării erau infime: doar 0,1% din PIB. Din start bugetul a fost construit greşit. Legea salarizării unitare şi cea a reducerii numărului de agenţii nu au avut niciun efect. Doar au mimat restructurarea.

Acum este însă în sfârşit prilejul pentru alinierea tuturor salariilor din sistemul bugetar la cel mai mare salariu, al preşedintelui, şi în continuare este de neînţeles de ce se tot învârt în jurul cozii şi nu iau această hotarare. Când actuala putere a făcut legea unică a salarizării, absolut salutară, nu a redus salariile la bugetarii care câştigă mai mult decât preşedintele României, adica 7.200 de lei lunar, de 12 ori salariul minim pe economie.

Motivaţia: că nu se puteau scădea salariile aflate în plată şi că puteau fi doar îngheţate, astfel încât preşedintele să îi ajungă din urmă prin creşteri pe cei aflaţi acum înaintea sa, în 5-7 ani. O enormitate. De exemplu, în mod aiuritor, şeful instituţiei de pază a preşedintelui, adica SPP, câştiga şi câştigă în continuare dublu faţă de preşedinte. Adică paznicii sunt mai importanţi decât cei păziti.

Aici se duc de fapt cei mai mulţi bani pentru cheltuielile salariale bugetare: pe plata şi pensiile paznicilor, adică ale angajaţilor din Ministerul de Interne şi din serviciile secrete. Împreuna, cheltuielile bugetare salariale şi de pensii speciale ale acestora reprezintă 3 miliarde de euro.

Este de presupus că, în acest moment, există peste 100.000 de bugetari din cei 1,36 milioane, care câştigă peste preşedinte. La un salariu mediu net de 8.000 de lei (2.000 de euro) rezultă cheltuieli totale ale statului pe fiecare astfel de salariu de 16.000 de lei (4000 de euro). În total, pentru 100.000 de bugetari „de lux”, înseamnă 4,8 miliarde de euro pe an din cele 11 miliarde de euro cheltuieli ale statului cu salariile bugetarilor. Tăierea drastică a acestor salarii ar face de două ori mai mult economii la buget decât tot ceea ce se prognozează acum.

Şi încă treaba nu ar fi terminată astfel.

Ziarul Financiar face o propunere simplă pentru reforma bugetarilor, sub numele „Bugetarii la control”: publicarea numelui, a funcţiei şi a venitului lunar ale fiecărui angajat de la stat pe site-ul instituţiei unde este angajat, data angajării şi felul cum a fost angajat, precum şi obligativitatea ca angajările să fie făcute doar prin concurs, anunţat cu 30 de zile înainte pe site-ul instituţiei şi pe un site special construit, e-angajari_guvernamentale.

Deriva instituţională trebuie oprită. Pentru că dacă mai continuă, în curând se va pune problema: de ce să nu facem o lege a lustraţiei, nu pentru cei care au lucrat în regimul comunist, ci pentru cei care au fost plătiţi din bani publici în ultimii 20 de ani! Că numai pentru subminarea acestei economii se vede că acţioneaza! Şi sunt unii care sunt plătiţi de 20 de ani NEÎNTRERUPT din bani publici, care dau lecţii în continuare de la tribună despre cum trebuie condusă această ţară. Nu ar putea sa mai ia o pauză?”

Şi pentru cei care încă nu au ascultat, luaţi d-aci cadoo…

Categorii:d'ale carnavalului

Vinovaţii fără vină

12 Mai 2010 2 comentarii

Mă tot gândesc la ceea ce am scris în ultimul post, la şcoală, la sistem şi cu cât se apropie finalul, cu atât parcă hotărârea mea de a pleca pare din ce în ce mai înţeleaptă. Nu-mi mai găsesc locul în sistemul de învăţământ, în şcoala românească de zi cu zi, în mijlocul puletelui român, alături de colegi din categoria „retards”, nu de alta dar mi-e frică de ceea ce aş putea ajunge. Eu ca om şi eu ca, hai să-i zicem profesionist, adică un om care a făcut o şcoală pentru a fi ceva anume.

Mai stau de vorbă cu foşti elevi, care, pe lângă faptul că îmi spun că m-am schimbat, mai îmi spun, unii dintre ei, că toate lucrurile pe care le văd eu nasoale la elevii mei, sunt de fapt lucruri normale. „Ce mare lucru că mai chiulim”, „ce mare lucru că era să fie exmatriculat, a scos-o la capăt, frate”, „ce mare lucru că iau note mici şi sunt aproape corigent”. În primul rând că nu m-am schimbat, sau cel puţin aşa îmi place să cred, ci lumea din jurul meu a devenit altfel sau priveşte problemele cu alţi ochi, din altă perspectivă. Libertinajul e peste tot şi prost înţeles. Eu sunt la fel, metodele mele de predare sunt aproximativ la fel, felul meu de a fi, ca profesor, este acelaşi, principiile mi-au rămas aceleaşi. Adică, pentru a fi mai clar înţeleşi, nu accept chiulul, notele mici, lăbăreala prin şcoală, bătaia, înjuratul, lipsa de respect şi multe altele din acelaşi domeniu. Nu pot să le accept şi nici nu voi putea vreodată. Mă refer din punct de vedere profesional, al omului de la catedră, al îndrumătorului educaţional-spiritual. Nu pot şi gata. Şi poate de asta e mai bine să plec. Pentru toată lumea.

Dar să privim puţin şi reversul medaliei. De ce sunt copiii aşa cum sunt? De ce chiuleşte ei? De ce nu are chef să înveţe? De ce se bate ei ca proştii pe holurile şi în clasele ţării, pentru a se pune mai apoi pe youtube? De ce nu mai are ei respect pentru nimeni şi nimic? Pentru că tot ceea ce îi înconjoară le spune să facă exact lucrurile de mai sus, pentru că, prin însăşi natura noastră suntem nişte animale. Dacă educăm animalele foarte bine, vor şti să se comporte, dacă nu, vor rămâne doar nişte simple animale, care vor da cu piciorul în găleata cu laptele proaspăt muls. Asta e natura noastră şi nu ne putem opune. Ei, ca să primeşti educaţie, trebuie să şi ai de la cine. Nu e de ajuns să îi pui unui animal un film despre cum ar trebui el să stea la muls, că nu va înţelege niciodată, va răsturna mereu găleata cu lapte. Animalul trebuie făcut să înţeleagă, într-un fel sau altul. Pentru a-l face să înţeleagă, trebui găsite metode şi oameni potriviţi. Şi exact de asta duce lipsă învăţământul românesc: de metode şi oameni potriviţi. Dacă ar fi să simplific, aş spune că doar de oameni potriviţi, pentru că un om potrivit va găsi tot timpul metodele potrivite pentru a rezolva o problemă din domeniul în care el este specialist, profesionist. Şi tocmai aici e hiba bubei, că oamenii potriviţi din învăţământ nu vor să devină dăscălime, din varii motive, cel mai important fiind banii. Şi atunci cine vine? Ei bine, de cele mai multe ori, cei care nu au de ales, adică ăi mai puţin buni. Cei care nu sunt potriviţi. Cei care nu cunosc şi nu vor cunoaşte, poate, niciodată, metodele potrivite pentru a învăţa animalul să stea la muls. Cei care nu au, uneori, nici măcar reguli elementare de bun simţ. Cei care nu se chinuie să-şi cunoască măcar locul de muncă, aşa cum e el, naşpa şi urât. La fiecare început de an, geme presa de scandalul suplinitorilor care îşi iau examenul cu note de 2 şi 3 gârlă. Aceştia vin la catedră, aceştia nu e profesionişti, nu e potriviţi şi nu are nimic în comun cu învăţământul. Nu ştiu să câştige simpatia sau respectul elevilor. Şi ce e mai grav, e că nu le spune nimeni că aceste lucruri trebuie câştigate, îşi închipuie că ele sunt lucruri de la sine înţelese de către elevii care ar trebui să-l privească pe dascăl ca pe Dumnezeu.

Da, poate că m-am schimbat, poate că nu, dar eu consider că principiile mi-au rămas aceleaşi, libertinajul din şcoală nu pot să îl accept. Ei na, parcă pe vremea noastră nu era le fel. Şi? Dacă atunci unora li se părea OK să chiulească, să se bată, să înjure, să nu aibă respect, ar trebui să fie o justificare pentru toate generaţiile de elevi? De când, că eu nu ştiu când anume s-a întâmplat. Închisul ochilor e ceva parcă normal în ziua de azi ,nu de alta, dar de ce să ne batem capul, când putem să nu ne batem capul. Nu e mai simplu? Acuma, sincer? E cel mai simplu să nu faci nimic şi să dai vina pe alţii.

Cam asta creştem noi în învăţământ, viitorii cetăţeni, care vor munci la fel cum au făcut şcoală, pentru că ştiu că merge, că aşa e sistemul. Aliosha, Vali, Baba, Cretzu ia spuneţi voi, e la fel ca la şcoală acuma când munciţi? Adică bănuiesc că voi chiuliţi şi acum de la muncă, nu? Că las-o-n mama mă-sii, că doar se poate şi fără mine, nu? Lasă, bă, că nu merg mâine la muncă, stau acasă şi beau. Na, am pierdut o zi, mare lucru. Cine o recuperează pentru voi? În învăţământ sunt unii care nu ştiu cum să mai chiulească de la şcoală, că doar ce, lasă că e destui proşti care să stea cu elevii în locul meu. Suntem cam 20 de profesori în şcoală şi a fost o zi săptămâna asta cu 4 sau 5 absenţi. Adicătelea, vreo 20%. Acuma, imaginaţi-vă o companie cu 1000 de angajaţi. 20% înseamnă 200 de oameni lipsă într-o zi. Mai e nevoie să spun mai multe?

Problema României ţine până la urmă de oameni, vorba lui Vali, oamenii sunt de căcat şi poate că după ce voi termina cu învăţământul voi spune mai multe şi voi da şi nume, poate-poate se întâmplă ceva. Nu poţi să-i ceri elevului să fie într-un anumit fel, când tu ca om nu eşti aşa. Aaaaa, eu am voie să vorbesc la telefon în timpul orei, tu nu, fraiere. Eu am voie să lipsesc ori de câte ori vreau, tu nu, fraiere. Eu am voie să mă doară în cur de şcoală, tu nu, fraiere. Şi atunci când exemplele negative sunt mai multe decât cele pozitive, ia ghiciţi ce învaţă micuţul nostru cetăţean?

Cu toate astea, dacă mergi în orice şcoală din Românica, toţi profesorii sunt super bestial pregătiţi, modele de urmat, adevărate valori naţionale – punctul lor de vedere. Nimeni nu e vinovat de nimic în ţara asta. Toţi suntem nişte mici-mari vinovaţi fără vină. Vina e a copiilor, a părinţilor, a sistemului, a guvernului, a ministrului, a sindicatelor, dar niciodată vina noastră.

Categorii:d'ale carnavalului

Sunt comunist?

3 Mai 2010 8 comentarii

E o întrebare care mă frământă de ceva vreme, cam de un an, atunci când nişte copii de clasa a opta mi-au spus că aş fi comunist în gândire şi raţionament. La momentul acela am luat-o ca atare, fără să mă supăr sau să pun la suflet sau să fac ceva în sensul acesta, nu de alta, dar chiar nu mă consideram comunist. Cu toate acestea, întrebarea mi-a revenit în minte zilele acestea, după câteva conflicte cu elevii clasei mele (VIII A, GSA Orţişoara).

Patru evenimente, petrecute în ultima săptămână. Să o luăm cronologic. Miercurea trecută am fost delegat de către şcoală să o reprezint într-o problemă oficială, mai exact Târgul Liceelor 2010. Drept şi prin urmare, am lipsit de la şcoală. Atât le-a trebuit copiilor mei pentru a-şi face de cap. Cu alte cuvinte, neavând chef de ore – religie – au chiulit, vreo 7 dintre ei, pentru a merge la îngheţată. Bineînţeles că i-am certat, că altceva nu am ce să le fac şi i-am ameninţat că le scad notele la purtare. Acuma, dacă ar fi fost vorba de nişte elevi mai de la mijlocul clasamentului în jos, i-ar fi durut exact în cur, pe româneşte spus. Dar era vorba de câţiva bunicei, ba chiar top trei al clasei. Au sărit ca arşi, că ce mare lucru au făcut, că nu au omorât pe nimeni, că toată lumea chiuleşte, că doar pentru atâta să le scad nota la purtare? Ce mare lucru, veţi zice şi voi, au chiulit, asta e, e ceva normal în ziua de azi, mai ales în Românica noastră cea de toate zilele. Ei bine, nu, nu sunt de acord. Cum adică să chiuleşti de la ore? Ca şi ce chestie? Te plictiseşte şcoala? Lasă-te. Nu îţi plac profesorii? Mută-te. Nu îţi convine sistemul? Pleacă din ţară. Aaaaaa, nu poţi, nu ai cum, păi atunci fă bine şi acordă dramul de respect care ar mai trebui să existe într-un sistem lovit din toate părţile.

Astăzi, primul eveniment. Ajung la şcoală, ies la ţigară cu colega de română. În drum spre ieşire, îl surprind pe un elev de a şasea, mai agitat din fire, că arunca pumni de apă peste peretele despărţitor dintre toaleta băieţilor şi cea a fetelor. L-am certat puţin cam tare şi s-a uitat la mine ca la maşini străine. Bănuiesc că nu înţelegea de ce îl cert aşa de tare. În primul rând, fetele vin tot timpul să se plângă de băieţii care aruncă cu apă peste zidul despărţitor. E mişto, nu, să mergi la toaletă, să stai liniştit în durerea ta şi să te trezeşti cu un pumn de apă în cap. E de râs, dar nu şi dacă ai fi tu în situaţia celui care o păţeşte. În al doilea rând, la ora opt jumate, atunci când încep orele, toaleta băieţilor arată deja ca şi o cocină.

Astăzi, un alt „eveniment”. După începutul primei ore, porţile şcolii se închid pentru a preveni – sanchi – plimbarea copiilor pe străzi, în căutare de chips-uri, snacks-uri, îngheţată, cola, energizante etc. Bineînţeles că ei tot ies. Pentru a preveni ieşirea aiurea din şcoală şi a revolta satul împotriva şcolii, că nu facem nimic cu copiii, că îi lăsăm pe străzi, că fac scandal, că îşi bat joc de oameni şi alte cele, le-am permis copiilor mei să iasă doar în pauza mare. Decât o lesă scurtă, mai bine una lungă, nu? Ei bine, copiii mei nu mai respectă nici această înţelegere. Ies când vor ei, pe unde vor ei, prin diferite breşe şi găuri ale gardului sau ale şcolii. Din nou, i-am certat.

Ultimul eveniment, tot azi. Ora două jumate, după chin şi neuroni ucişi în procesul instructiv-educativ, mă îndrept spre ieşire, unde dau peste două fete şi doi băieţi. Nu făceau nimic, stăteau doar de vorbă, dar abia aşteptau să se golească şcoala de profesori ca să se mai giugiulească şi ei puţin. Bineînţeles că i-am trimis acasă, chiar dacă au încercat să se opună, că mai stau doar un pic, că nu fac nimic. Hai, acasă, că mâine vă aşteaptă Testele Naţionale. S-au uitat urât la mine, s-au sărutat şi au plecat. Da, s-au sărutat de faţă cu mine.

Şi acum concluzia. Sunt oare comunist dacă sunt împotriva chiulului şi mai ales dacă pedepsesc acest urât obicei? Sunt oare comunist dacă ţin la şcoala mea şi nu vreau să îi văd pereţii uzi şi podelele noroioase? Sunt oare comunist dacă încă mai consider că şcoala e un loc, hai să nu-i zicem sacru că sună prea pompos, dar undeva apropiat de sacru, în care vii, îţi faci meseria, de elev sau de profesor, după care pleci frumos spre casă? Oare sunt comunist dacă încă mai consider că şcoala e o instituţie de învăţământ şi nu un amărât de bordel cu felinar roşu? Acuma sincer, chiar sunt comunist? Nu de alta, dar o părere, cât de cât obiectivă chiar m-ar ajuta.

Da ştiu, cu toţii am trecut prin şcoală şi poate că sunt unii care au făcut lucruri mai urâte decât ce povestesc eu aici – ce v-am povestit eu e doar vârful iceberg-ului – şi cu toate astea au ieşit oameni normali. Oare chiar sunt aşa de ciudat dacă încă mai consider că şcoala ar trebui să fie şcoală şi nu altceva?

P.S. Aaaaa, am uitat să vă întreb: câţi dintre voi v-aţi sărutat, în clasa a opta, în faţa unui profesor, oricare ar fi el, diriginte sau de alt fel?

Categorii:d'ale carnavalului