Balet pe zgură

Asta nu e de la noi, e de la ei. Şi nu ştiu cât e de bine şi cât e de rău. Se pare că oricât mi-aş fi dorit eu să scriu doar despre bine şi frumos în legătură cu Românica noastră, nu prea îmi iese. Acestea fiind zise, să purcedem la treaba zilei.

Ieri muncă, pe mândrele ogoare corporatiste, dar, începând de pe la patru după-amiaza cu ochiul pe net să văd ce se petrece pe zgura roşiatică a Paris-ului. Început furtunos pentru preferatul meu, Roger, care încerca să îl zăpăcească pe spaniol cât mai repede. La 5-2 pentru ceasornicar, eram deja în culmea extazului… primul set s-a dus, mai sunt două. Hai că se poate. Sanchi. Spaniolul revine încet-încet şi câştigă primul set. Cum mama mă-sii? – mă întreb cu ochii blocaţi pe monitor.

Începe setul doi, prost pentru ceasornicar. Nu-i nimic, îşi revine, a avut o cădere pshihică, dar e tare, că doar are ceva sânge de neamţ prin el şi pe ăştia nu i-ai bătut decât atunci când s-au pus în pat la nani. Între timp ajung acasă, mă pun pe Eurosport să mai prind şi eu măcar câteva schimburi între cei doi. Îşi revine al meu, dar la tie-break tot nesimţitul ăla câştigă.

Nu-i nimic. Hai cu setul trei, aici ne revenim şi îl demolăm pe ăsta micu, doar i-am tras-o lu Djokovic în semifinale. Merge mai rău, mai bine, până la urmă facem cumva şi îi furăm un set lu pletoşenia iberică. Mă aşez mai confortabil, acum e momentul să dăm tot ce putem, să vedem un meci tare, încleştat, ca pe vremuri, ha-ha, cum nu am mai văzut de mult. Vise. Hai să ieşim în oraş, ne întâlnim la mall cu Miha şi Aliosha. hfash fkjhnhv klnjglknhgj gkjhkl gmvlfgjklsjklfjalfkkfşlkvmjglkg m mljgknhglk jmflkjtlk. OK. Hai să mergem, să vedem partea a doua la, cică, Marea Mahmureală. În timp ce stau la coadă la popcoarne şi nacioşi, dau pe telefon şi aflu: Nadal câştigă pentru a … mea oară la Roland Garros. He made my day.

Despre altceva vroiam să vorbesc, dar na, cum sunt şi eu la o anumită vârstă, vroiam să vă introduc în poveste, dragii moşului, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti. E unii, printre care şi ziarişti, oameni de bine şi bun-simţ, care nu se mai pot opri din a-l deifica şi sanctifica pe lăţosul spaniol. Uau, cât de bun e, ce bine joacă, ce viziune, ce artă, ce … mea. De unde? La ce meci vă uitaţi, măi chiorilor? Ce dracu vedeţi şi mie îmi scapă? Atât cât am urmărit eu din meci, Rafa nu a făcut altceva decât să se apere. S-a fixat bărbăteşte pe linia de fund a terenului – să vă uitaţi să vedeţi cum stă, puţin crăcănat, înfipt bine în zgură, cu ambele mâini pe rachetă – şi de acolo, tună frate. Nici Thor nu cred că dă cu ciocanul cum dă spaniolul cu racheta. Împlântat în sol, izbeşte mingile cât poate de tare, însoţind trăznetele astea cu icnete de durere sufletească parcă, de epuizare fizică, de determinare, de ambiţie, dracu să-l ia că nici nu ştii în ce categorie să le bagi. Nu tu tehnică, nu tu artă, nu tu cizelare a mingilor, rafinare a loviturilor sau să vezi un slice, un rever, un back-hand, o liftare, un stop, un ceva maică… Aaaa, ba da, o timidă încercare de lob. Nimic, nimic, nimic. Doar veşnica şi continua izbire a mingilor, ca la baseball sau mai patriotica oină.

A încercat Roger la un moment dat să îl mai scoată din ritm, să-l mai aducă la fileu, prin câteva stop-uri de maestru. Se comporta ca un taur de coridă: amuşina mingea, se pornea învolburat spre ea, îşi dădea seama că e o capcană, punea frână, de însângera sărmana zgură pariziană. Scrâşneau pantofii ăia sport de mii de euro la sprint-urile inutile ale lui Rafa. Se întorcea cumva spăşit pe linia de fund, acolo unde se simte cel mai bine, îi arunca o privire de „o să vezi, tu, artistule” şi o lua de la capăt: poc-poc-poc-poc-poc… şi atât.

Cum poate să îţi placă de un asemena jucător, să ajumgi să îl adulezi, să îl compari cu marii jucători, de la Năstase, Agassi, Sampras, până la Federe? Nu are nimic, decât ambiţie, putere, viteză şi abilitatea de a trimite mingile înapoi. Roger parcă juca cu un perete, orice minge îi venea înapoi, oriunde o dădea. Fugea spaniolul după mingi dintr-un colţ într-altul, ca o maşinuţă over-loaded cu energie. E ca şi cum ai pune pe un patinoar o pereche de la patinaj artistic contra unei echipe canadiene de hochei. E ca şi cum ai pune Barcelona faţă în faţă cu naţionala de rugby a Noii Zeelande. E ca şi cum l-ai pune la un talk show pe Patapievici să discute cu Jiji. Artă de o parte, forţă brută de cealaltă.

Păcat, Roger, păcat, că nu te-ai născut pe vremea lui Ilie sau măcar a lui Andre, ar fi fost mult mai frumos, am fi avut mai mult spectacol.

Păcat, Rafa, păcat, că nu ai înţeles nimic din acest sport frumos, pe care l-ai stricat în mare parte. Sper să dispari cât mai repede, poate noua generaţie ştie mai bine ce e de făcut.

P.S. Ştiu că sunt fan Roger şi o să fiu mult timp de-acum înainte, dar cine crede că m-am lăsat influenţat de acest lucru, ori nu ştie ce e tenis-ul, ori nu a vazut nici un meci între cei doi.