Arhiva

Archive for Aprilie 2010

Stop joc!

21 Aprilie 2010 5 comentarii

Mâine, 22 aprilie 2010 este grevă generală în minunatul sistem de învăţământ românesc. Pentru ce? Pentru aceleaşi lucruri ca şi până acum: salarii decente, respectarea promisiunilor electorale, aplicarea unei politici de reforme clare şi pe termen lung etc şi etc. Da, veţi zice, dar statul nu are de unde pentru moment să vă dea nimic, că e criză, că nu sunt bani, că se desfiinţează o grămadă de firme care aduceau contribuţii la stat, că nu muncim îndeajuns pentru a merita bani mai mulţi… Le-am auzit pe toate. Le ştiu pe toate. Nu mă încălzeşte niciuna. Nu am de gând să mă ambalez pe tema aceasta a lipsei de bani, ci doar voi spune atât, un lucru pe care un foarte bun prieten m-a învăţat atunci când am intrat în învăţământ, acum 11 ani: banii nu sunt niciodată o problemă.

De ceva timp, după îndelungi introspecţii peremptorii, am luat hotărârea să renunţ la învăţământ şi profesorat şi să mă îndrept spre cu totul altceva. Spre ce anume, nici eu nu ştiu deocamdată, pentru moment tot ce ştiu e că nu mai pot continua aşa. Da, lucrez 20 de ore pe săptămână – la clasă, da, am liber 3 luni pe an, da, pare uşor din afară, dar în acelaşi timp e umilitor, după ani de studii prin facultate, să fii tratat – din punct de vedere material – la acelaşi nivel cu o femeie de servici de la o primărie oarecare. Asta după 11 ani de învăţământ.

Sunt convins că vă întrebaţi, şi pe bună dreptate, de ce am stat atât de mult timp. În primul rând, din cauza pasiunii. De când mă ştiu mi-a plăcut istoria, mi-a plăcut să povestesc despre una alta din istoria noastră, mi-a plăcut să fiu profesor, să încerc să insuflu puţin naţionalism în sufleţelul copiilor. Pasiunea însă se termină la un moment dat… şi atunci ce mai rămâne? Speranţa. Speranţa că la un moment dat cineva se va gândi şi la tinerii profesori, care trebuie să se realizeze cumva în viaţă, cineva care va face ceva pentru un sistem lovit din toate părţile. În ultimii ani, pasiunea s-a stins încet încet, dar la fel a murit şi speranţa. Da, veţi spune, dacă era pasiune nu trebuia să se stingă, trebuia să rămână acolo pe veci, să se dezvolte în ceva mult mai mare şi mai frumos. Da, aşa ar fi fost ideal, numai că niciodată planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg, iar pasiunea a fost ucisă de cei din jur, de cei care formează, în totalitatea lor, sistemul.

În primul rând, copiii. Cu fiecare nouă generaţie, ceva se pierde, undeva pe drumul devenirii micuţilor şcolari în mari cetăţeni. Cărţile sunt lucrăturile diavolului, profesorii sunt duşmanii de clasă, orele sunt 50 de minute de plictiseală continuă, testele sunt instrumente de tortură, şcoala… ringul de box, wrestling, K1, Local Kombat etc. Telefoane, calculatoare, jocuri pe internet, muzică ascultată cu pretenarii din clasa a cincea sau a şasea, în faţa şcolii, fete de clasa a şasea care înjură ca la uşa cortului, doar pentru a atrage atenţia proştilor din clasele mai mari, care nu au ochi decât pentru fufele alea dintr-a opta, fete de a opta care se încadrează perfect la categoria pitzi – judecate după pozele de pe serbusztok otodik, băieţi cu ochii lipiţi şi tenul palid după ore pierdute pe metin-uri şi counter strike-uri, telefoane date la „femeia cu senzaţii”… şi multe altele… Cumva, parcă, în străfundul sufletului, poate că ai găsi un dram de înţelegere pentru aceşti mici viitori băgători de seamă, că doar şi noi am fost copii ca şi ei, dacă ai putea, pe undeva, să te înţelegi cu ei, să ai o discuţie oarecare, să poţi să ajungi undeva cu ei. Dacă îi laşi puţin mai liberi şi le vorbeşti pe limba lor, te consideră un fel de frate mai mare, care să îi acopere în prostiile pe care le fac şi să ascundă rahatul urât mirositor sub preş. Adevăraţii stăpâni ai şcolii româneşti sunt copiii, pentru că nu mai există nici un instrument de combatere a comportamentului lor. Niciunul. Şi ei ştiu asta.

În al doilea rând, colegii profesori. La fiecare început de an şcolar, o grămadă de noi profesori – unii suplinitori, unii titulari – calcă pragurile şcolii. Dar, din păcate, degeaba. Sunt din ce în ce mai slab pregătiţi, psihic, psihologic şi metodic şi pe deasupra îi doare exact în cur de copii şi de colegii profesori. Cum altfel te poţi exprima, atunci când o profesoară, cu funcţie în şcoală, adică un exemplu pentru copii şi profesori, lipseşte de la şcoală fără să anunţe pe nimeni sau când aceeaşi profesoară, întârziată fiind, în loc să meargă la ora de dirigenţie, îşi întinde micul dejun în cancelarie, fără să-i pese de ce se întâmplă în jurul ei? Cum altfel te poţi exprima, atunci când o altă profesoară nu-şi îndeplineşte atribuţiile trasate prin fişa postului, pe motiv că mai are un job, job care însă nu are nici o legătură cu cartea ei de muncă? Sau o altă profesoară care refuză să-şi facă treaba, pe motiv că ea nu mai poate, preferând să stea pe canapea în cancelarie, în timp ce copiii îşi sparg capetele pe coridoarele şcolii.

În al treilea rând, autorităţile locale – primarul şi Consiliul Local. Da, se ocupă de şcoală, au modernizat-o, nu avem ce zice, dar au făcut-o pentru comună şi pentru copiii comunei, nu pentru profesori. În schimb, nu ratează nici o ocazie să ne umilească. Din septembrie până în aprilie nu am văzut nici un leu din cei pe care, în mod legal, ar trebui să-i primesc lunar, pentru că sunt profesor navetist. Abia în aprilie, ni s-au deblocat nişte bani, dar nu toţi, că e prea mulţi pentru fraierii de profesori. Ca să nu mai spun că au rămas bani neplătiţi încă de anul trecut şcolar. În fine.

Nu în ultimul rând, guvernanţii, care nu au alt interes decât al lor şi al celor din acelaşi partid cu ei. Cum se poate, ca într-un sistem de învăţământ care funcţionează după aceleaşi legi şi regulamente, unii profesori să primească anumite drepturi la timp, iar alţii să stea la coadă, cu mâna întinsă, ca nişte adevăraţi milogi? Vă spun cum se poate: politic. E primarul vostru de la pd-l, ok, atunci vă primiţi nişte drepturi; e primarul vostru psd-ist, ne pare rău că omul mai are principii şi nu vrea să treacă la noi, mai aşteptaţi puţin. Cum se poate ca în aceeaşi şcoală – nu la mine, ci undeva prin Arad – doi profesori, de acelaşi nivel, să primească salarii diferite, doar pentru că fac parte din sindicate diferite?

Sunt doar câteva nemulţumiri legate de sistemul în care până acum am investit: timp, nervi, pasiune, suflet, bani… Acestea şi multe altele, m-au determinat să spun, repet, după 11 ani, STOP JOC! M-am săturat! Nu mai pot! Nu mai merită!

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

România versus Oltchim

19 Aprilie 2010 3 comentarii

Pentru cei care încă mai cred că fotbalul este totul. Şi singurul sport din lume. Pentru cei care mai cred că Dinamo-Steaua e un derby ce nu trebuie ratat. Pentru cei care încă mai cred Barcelona e din altă galaxie. Pentru cei care încă mai cred… aiurea.

Ce e scris mai jos e un articol apărtu în gazeta sporturilor, scris de un adevărat jurnalist, pe numele său de scenă Radu Naum şi pe care, din păcate, atunci când am fost la bucale am făcut „prostia” să îl las în pace să-şi ia masa liniştit. Pe vremuri, mai exista şi câte un Tolontan care mai reuşea să scrie câte un articol lacrimogen sau dătător de piele de găină. Acum a rămas doar Radu Naum. Citiţi, admiraţi şi poate mişcaţi un ceva înspre înţelegerea sportului în totalitate, nu doar pe un anumit segment.

„John Kennedy a zis “Ich bin ein Berliner!” Noi urmează să zicem “Ich bin ein Oltchimer!”

În România nici un succes nu rămîne nepedepsit. Reuşita se plăteşte la greu. Iată cum Oltchim, o instituţie privată, e pe cale să fie sufocată în îmbrăţişările abuzive ale celor care se îmbulzesc la poza de grup, începînd cu premierul de buzunar şi terminînd cu preşedintele plin de har. Paula, pregăteşte-te! Ia lecţii de la Luminiţa Huţupan despre cum nu se apără o aruncare de la 7 metri, chestie infinit mai grea decît ceea ce ai făcut tu cu Gyor. Fii gata pentru cei cărora le gyorăie maţele după victorii nechemate! Viborg? O glumă. Staţi, tată, să vedeţi ce meciuri o să aveţi cu compatrioţii, cu toţi perdanţii de meserie gata să se îmbarce fraudulos pe corabia cîştigătoare. Hopa sus! O naţie se descoperă oltchimistă, aşa cum s-a trezit stelistă acum un sfert de secol. Ne aşteaptă iar o hoţie la sportul mare, iar Vîlcea nu mai e doar locul unui primar arestat. O echipă aşteaptă resemnată să i se pună cătuşele.

O să o spun direct şi disperat: lăsaţi Oltchimul în pace! Aveţi minima decenţă să nu-i furaţi momentul! Ştiu că e greu, al naibii de greu, că vă arde lingurica sufleţelului să amuşinaţi pe lîngă fustele acestor fete ieşite din logica naţională a ratării. Politicieni, notabilităţi, oficiali ai sportului prăbuşit, gură cască, băgători de seamă, artişti şi activişti, femei gonflabile şi păpuşi masculine, cu toţii ardeţi de nerăbdare să vă afişaţi feţele habarniste la Polivalentă. Mamă, ce ocazie! Şi ce minciună! Pentru că nu, nu reprezentaţi nimic în acest peisaj. Gîndiţi-vă la Oltchim ca la o echipă străină. Joacă pentru noi, dar nu e noastră. Dacă e a cuiva e a celor de acolo, în galerie de pe vremea cînd se numea Chimistul, care au răguşit cîntînd, muncitori sau ingineri, şpriţari sau pensionari. Sau şomeri, pentru ca această echipă excepţională să existe. Lăsaţi-i pe cei vii să vadă meciul pe viu, să umple Bucureştiul cu bucuria lor. Voi, ceilalţi, staţi la televizor! Ei merită, noi nu. Eu nu. Nu voi merge la Polivalentă, nu mă voi bate pentru un bilet. Oltchim nu e şi echipa mea. Sau a ta. Dacă vrem să o ajutăm, să-i oferim inima, nu epiderma. Acum e momentul ei, să fim recunoscători că îl exprimă în aceeaşi limbă cu a noastră. Relaţia de rudenie se opreşte aici. România să facă o reverenţă şi un pas înapoi.”

Şi pentru a exista o încheiere oarecare, câţi oare din tinerii noştri manelişti, emo-işti, pitbull-işti, plini de E-uri şi mâncăruri de fast-food, mai ştiu care este sportul nostru naţional? Când aţi văzut ultima transmisie televizată a unui meci din sportul nostru naţional? Câte echipă mai există? Cine mai vorbeşte de acest sport? Aud?

Categorii:d'ale carnavalului

Focul sfânt

6 Aprilie 2010 3 comentarii

De Paşte, cam ca în fiecare an, am mers acasă la mama, e un fel de tradiţie, cumva, dar şi pentru că acolo e papa bun, cel mai bun, ca nicăieri. Nu mai merg de mult pe la biserici de înviere, e prea multă lume, înghesuială, gălăgie, picioare călcate, babe curioase şi bârfitoare, deci total fără rost. Dar, am fraţi care încă mai merg şi mai cred. Foarte bine, mă bucur pentru ei, Doamne ajută. Duminică, în ziua de Paşte, vine frate-miu şi dintr-una într-alta, ajungem la miracolul de la Ierusalim, îl ştiţi, ăla cu lumina sau focul sfânt, care se aprinde de nicăieri, deasupra mormântului sfânt. Un glob de lumină se pogoară în zig-zag prin biserica mormântului sfânt, se strecoară într-o criptă, unde patriarhul Ierusalimului îl îmblânzeşte într-un mănunchi de lumânări -33 la număr, din ceară pură. Ei bine, frate-miu, om normal din fire, cu nevastă, copil, casă şi maşină, mi-a povestit cu atâta patos despre focul ăsta, încât m-a pus puţin pe gânduri. Cum poţi să crezi în ceva ce nu ai văzut? Cum să nu, a arătat la televizor. Oooooo, da? Păi atunci ia să google-im sau să youtube-uim, să vedem şi noi despre ce e vorba. Poze, filmuleţe, povestiri, istorioare, cronologii, găseşti ce vrei. Cu o singură mică şi importantă excepţie: nu se vede nicăieri – sau cel puţin nu am găsit eu – momentul aprinderii focului sau momentul pogorârii focului sfânt prin biserică. Îţi arată momentele premergătoare, cu pregătirile, cu înghesuiala, cu stingerea luminilor din biserică, cu dezbrăcarea şi controlarea patriarhului, ca nu cumva să ascundă vreun chibrit, brichetă sau alte materiale incadescente. Îl vezi pe preot cum intră într-un fel de criptă şi apoi iese focul, oameni aleargă prin biserică să împrăştie lumina, se fluieră, ovaţionează, strigă, ţipă… A-ntâia de vis. Şi totuşi…

De ce nu pot să cred într-un asemenea miracol?
1. Focul apare în fiecare an – începând de pe la 1106, înainte de această dată neexistând informaţii clare şi de încredere – în sâmbăta de dinainte de Paşte. Buuuun. Dar, Paştele nu are o zi exactă în an, cum are Crăciunul, de exemplu. Nu, Paştele îşi tot schimbă data. Anul ăsta a fost pe 4 aprilie, anul trecut pe 19 aprilie, anul viitor va fi pe 24 aprilie şi aşa mai departe. Deci, lumina aia sfântă nu are o zi anume din an în care apare. Ea vine după bunul plac al celor care calculează ziua Paştelui. Eu cred că de fapt, aici este adevăratul miracol: comunicarea cu cel de sus, transmiterea datelor importante, pentru programarea luminii sfinte. Oare există un ritual de informare a lui Dumnezeu, prin care acesta este înştiinţat când anume trebuie să trimită lumina sfântă?

2. Focul sfânt apare doar în biserica ortodoxă, numită a mormântului sfânt. De ce, întreb eu, dacă tot numim Ierusalimul oraşul sfânt, iar Israelul sau Palestina, ţara sfântă? Ar trebui ca focul să apară oriunde te-ai afla pe teritoriul Israelului în sâmbăta Paştelui. Nu, nu merge chiar aşa, lumina apare doar la mormântul lui Iisus. Ok, dar cine spune că acela e mormântul lui Iisus? Că acela e adevăratul mormânt? Dacă peste câţiva ani se va descoperi că mormântul este în altă parte, lumina îşi va schimba destinaţia? Mormântul sfânt este o invenţie, la fel ca ziua de naştere a lui Iisus, la fel ca ziua învierii. Dar, comunicarea strânsă dintre biserică şi Dumnezeu a dat rezultate miraculoase, astfel că, dacă ni se spune că acolo şi nu altundeva este mormântul sfânt, noi trebuie să credem, nu-i aşa, pentru că cine suntem noi să ne îndoim de cuvântul Domnului? Crede şi nu cerceta!

3. Focul apare doar în biserica ortodoxă, numită a mormântului sfânt. Nu în cea catolică, ci doar în cea ortodoxă. Dacă eşti catolic, trebuie neapărat să mergi în biserica ortodoxă pentru a lua adevărata lumină sfântă. Ce înţeleg eu de aici? Dumnezeu e discriminatoriu. Pentru El, doar ortodocşii sunt cei care merită să fie atinşi de lumina sfântă, cei catolici sunt păcătoşi, deci lor nu le dăm nimic. Aaaaaa, vor şi ei? Să meargă vis-a-vis, la ortodocşi, altfel nu se poate. Unde e învăţătura creştină, cu egalitatea între oameni – ca şi copii ai lui Dumnezeu, cu iubirea de aproape şi toate celelalte? Asta mă învaţă pe mine Dumnezeu, să discriminez pe temă religioasă?

Şi mai sunt câteva chestii care mă distrează la tradiţia asta cu focul sfânt. Mănunchiul de lumânări, repet, din ceară pură, trebuie să fie format din exact 33 de lumânări sau 12. Dar dacă sunt 34? Sau 13? Pe de altă parte, se spune că focul sfânt nu arde, adică te joci cu mâna prin el şi nu îţi face nimic. Ei, nu e chiar aşa. Se spune că acest foc nu te arde, dar nu la infinit, ci doar 33 de minute. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru un Dumnezeu atemporal, e destul de surpinzătoare această exactitate a timpului. De ce nu 33 de ore sau 33 de zile sau 33 de luni sau…? Ba mai mult, după spusele unuia, dracu să-l pieptene, Einstein parcă, timpul este o chestie relativă, de oameni inventată. Deci iată cum, până şi Dumnezeu şi focul sfânt se supun omului.

Aştept de la careva vreun link spre o filmare reală a focului sfânt sau ceva mai lămuritor decât am găsit eu.

Categorii:d'ale carnavalului