Arhiva

Archive for Ianuarie 2010

Pagină de istorie comparată

31 Ianuarie 2010 Lasă un comentariu

Mă gândesc de ceva vreme la postul ăsta, dar nu am reuşit încă să-i găsesc o introducere, aşa că voi începe ex abrupto şi vă voi lăsa pe voi să judecaţi şi să comparaţi.

„Nici o descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii din Ţara Românească. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.

Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri este ca un slujbaş să nu stea mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbpgăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească.

Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit ispravnic. Aceste dregătorii au preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului (un fel de guvern). Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în jurusdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi. Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru ori, de yece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevata şi copiii.

Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an (1 ducat ar valora la nivelul anului 2007 cam 500 de dolari).

Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el este cel care-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an.

Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocami arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de ducaţi într-un an.

Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelegi pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor.”

Documentul a fost scris de un anume conte de Langeron, general în armata franceză sub Napoleon, angajat în armata rusă şi care a trăit prin ţărişoarele noastre undeva între 1806-1812.

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Pedagog de şcoală… cinci

25 Ianuarie 2010 2 comentarii

Ultima săptămână înainte de vacanţa intersemestrială. Cu alte cuvinte, sfârşit de semestru. Se dau ultimele note. Se retuşează pe ici pe colo ce se mai poate. Se ascultă „olimpicii”. Se încheie mediile. Se fac statistici. Etc şi etc.

Ca în fiecare an, ca la fiecare sfârşit de semestru, ca un profesor normal ce mă consider, le mai dau tuturor o ultimă şansă. O ultimă şansă la mărire de medie sau, celor mai puţin fericiţi, o ultimă şansă de a nu rămâne corigenţi. Şi iaca-tă-mă-s în faţa puletelui român doritor de a trece şi el clasa, ca toţi ceilalţi, o ultimă şansă şi pentru el, care a tras mâţa de coadă un semestru întreg, de a se simţi, aşa cum este şi normal, elev ca toţi elevii, cu medii încheiate, cu griji mai puţine şi cu părinţi mulţumiţi.

Şi am purces la treabă, cu nervii îngroşaţi şi cu răbdarea tipică educatorului român ce are de a face cu tineret mânia ţării. A doua oră, la o clasă mai puţin fericită, mai puţin silitoare, dar plină de băieţi inteligenţi şi descurcăreţi. Încep să închei medii şi îi las pentru a doua parte a lecţiei pe „olimpici”. Nu aveam mulţi, doar vreo patru bucăţele rumene şi fragede, ca fructele tomnatice gata să cadă de prin copaci. Primul pe listă, un băieţel cu privire inteligentă, cu ceva probleme legate de delincvenţa juvenilă, altfel un copil normal. Ca în fiecare an, cei care se ştiu cu muscoiu pe şapcă, îşi învaţă o lecţie la alegere, din întreaga materie pe care am făcut-o într-un întreg semestru. Şi îl iau direct: „ce lecţie ai pregătit penru azi, mătăluţă?” – încerc să fiu cât mai oficial cu putinţă. Şi el: „Iancu de Hunedoara!””Bagă!” Şi aştept să văd ce informaţii au reuşit să pătrundă până la neuronul plictisit al elevului meu „olimpic”. Şi stau. Şi aştept. Şi încerc să-i dau nişte fire de care să se agaţe. El nu şi nu. Se uita la mine ca la Iisus Hristos. Într-un final, plictisit şi puţin enervat, vin cu o idee. Uite cum facem, îi zic, îţi pun şase întrebări, notarea începe de la patru. De acord? Ce mai era să zică. Şi îi dăm drumu. În ce ţară a domnit Mircea cel Bătrân? Moldova! În ce ţară a domnit Ştefan cel Mare? Ţara Românească! Şi continui aşa, până când îmi epuizez toţi marii domnitori. Reuşeşte săracu să nimerească doi, deci s-a scos, a luat 6, trece clasa. Şi vine ultima întrebare, aşa cum ne-a fost înţelegerea. „Care împărat roman a cucerit Dacia şi l-a învins pe Decebal?” Răspunsul a fost de-a dreptul surprinzător: „Decebal!”

A cincea oră, o altă clasă mai puţin fericită, mai puţin silitoare. Aceeaşi situaţie, cu câţiva „olimpici” care studiază din greu la materia Istorie universală modernă şi contemporană. La fel, „olimpicii” sunt liberi să răspundă din ce vor ei, la alegere. Şi vine rândul unei fetiţe, care avea nevoie de un şase pentru a scăpa de griji. Măcar până semestrul viitor. „ce lecţie ai pregătit mătăluţă penru azi?” – încerc eu, la fel de oficial. „Creaţia naţională la români!” – vine răspunsul, fără ca eleva mea silitoare să clipească măcar. Ohoho, frumos, dă-i drumu. Nu trece un minut de linişte, când eleva mă întreabă cu nonşalanţă, ca şi când ar fi fost cel mai normal lucru de pe această lume rece şi crudă: „Dom profesor, mă mai lăsaţi să repet?”

Menţionez că în general am o singură oră pe săptămână, cu excepţia claselor de a opta, unde am două ore, deci elevii au la dispoziţie o săptămână în care să înveţe o amărâtă de lecţie, care în caietul lor e maxim, dar maximum maximorum, o pagină. Şi îi anunţ dinainte, le spun cât trebuie să ia ca să treacă, îi mai sperii puţin că e ultima lor şansă, că în semestrul doi voi fi mai rău şi alte cele, de-ale profesorilor. Şi cu toate astea, an de an, semestru de semestru, trec prin aceleaşi furci caudine – pentru neuronii mei – în care sunt obligat să aud toate inepţiile şi prostiile elevului român ce nu poate să ţină minte nu nişte date, că nu le cer aşa ceva, dar măcar nişte evenimente, nişte fapte. În schimb, ţine minte toate versurile, de la toate melodile unora ca guţă, vali vijelie, adi minune şi mai ştiu eu cine.

O să mai revin şi semestrul următor cu alte poveşti, la fel de terifiante.

Categorii:d'ale carnavalului

Prostiţi de Aliodor

19 Ianuarie 2010 3 comentarii

Cine e acest Aliodor şi ce vrea el de la noi? De unde vine, ce face şi cu ce a ieşit în evidenţă?
Acest Aliodor, al cărui nume a intrat ca bocancii minereşti în dinţii studenţilor nouăzecişti şi pe care presa l-a făcut peste noapte vedetă, ei bine el este – şi permiteţi-mi să citez, că să mor dacă am reuşit să îi reţin specializările: „Psiholog, specialist în Psihoenergetică, Biosinergetică şi programare neurolingvistică.” Hai să mori? Zici tu? Hai că prima merge, oricine ştie ce e aia un psiholog, a doua o mai dibuim cumva, că na, suntem români şi ne pricepem de minune să ne dăm cu părerea. Dar asta, biosinergetica, na, al dracu să fiu dacă înţeleg ceva. Dexu zice că nu ştie nici el, google-ul nici atât. Nici măcar datul cu părerea în stil românesc nu are efect. Ce să mai zic de programarea asta neurolingvistică. După nume, ar fi un fel de programare la nivelul creierului prin intermediul cuvintelor. Părerea mea. Concluzia e că acest Aliodor e ceva ce românului de rând îi scapă, venit de undeva ori din înaltul cerului, ori din drăciile dracului.

Ce-a făcut deosebit acest Aliodor, zis şi Manolea? Păi a făcut, asta e, că a făcut… şi încă multe. Adică, cum ar veni, un atac energetic, biosinergetic, psihologic şi neurolingvistic la adresa lu mircică prostovanu. După un episod pilot, intitulat „Flacăra mov”, în regia lui Viorică Hrebenciuc, PSD, aripa Mihaiela Geoană, lansează pe micile ecrane şi printr-o mass-media înnebunită, serialul de mare succes „Atacul energetic”, ca o antiteză la mai puţin cunoscutul „Atacul clonelor”. Aştept următoarele serii ,mai nerăbdător ca pe episodul 11 din House şi sper să fie la fel de delicioase. Pe această cale, se lansează un concurs pentru tinerii scenarişti pentru găsirea unor nume potrivite seriilor ce va să vină.

Şi ca să fiu cât mai bine înţeles… deci, da, voi, cei 5 milioane şi ceva de votanţi cu nea băselu, nu aţi votat de fapt din proprie iniţiativă. Noooooooooooooooooooooooooooo. Voi de fapt aţi fost nişte mapeţi în jocul aliodorean cu psihicul, biosinergia şi programarea neuro… dracu s-o ia. Adică, mai pe înţelesul nostru al boborului, putea nea băse să zică ce vroia muşchiu lui la TV şi prin presă, că tot aşa s-ar fi votat (a se citi furat). De fapt, nu aţi fost altceva decât nişte zombie, care s-au trezit ca fraierii în miez de noapte să voteze… să voteze… să voteze… cu zîmbetul pe buze şi cu programarea aia limbistică pirogravată pe ultimul neuron sănătos de care mai dispuneaţi la ora aia. Pe vremuri era vorba că „aţi prostit poporu cu televizoru”, dar nea băse, aşa cum îl ştim, pişicher, al dracului, după nu mai puţin celebrele „iarna nu-i ca vara”, „păsărică”, „găozar”, „ţigancă împuţită”, „un fleac… i-am ciuruit” a mai scos una de kinogramă: „am prostit poporu cu aliodoru”.

Eu unul îmi aduc aminte că în dimineaţa alegerilor m-am trezit cu o aprigă durere de cap şi cu o mare dilemă: cu cine votez, nenicule? Şi parcă am simţit aşa un fior biosinergetic şi parapsihologic venind dinspre budă şi rapid am acţionat contra dânsului. Am tras iute apa, am fugit în bucătărie, mi-am încropit un coif din staniol şi am stat aşa, ca puiul bleg, să treacă undele astea rele, care vroiau să mă facă. Să mă facă să votez cu băse. Altfel, nu ştiu ce era de capul meu, dacă nu găseam soluţia salvatoare. Nea mircică, prostovane, data viitoare, dacă mai candidezi, io zic să-ţi confecţionezi şi matale un astfel de scut antiparapshihobioenergoprogramaticoneurolimbistic, că altfel iar sari ca proasta în târg pe la televiziuni şi te faci de cacao.

Categorii:d'ale carnavalului

Prezumţia de vinovăţie!

18 Ianuarie 2010 4 comentarii

Poate ca o continuare la postul anterior, poate nu, depinde cum priviţi problema, într-un final însă concluzia este aceeaşi: suntem cu toţii vinovaţi până la proba contrarie, măcar din cauză că, ca şi popor, we suck. Şi cât ne mai place.

Ce am aflat în seara asta şi m-a lăsat uimit până la Dumnezeu şi-napoi? Statul, reprezentat de nea băselu, boc-poc şi câţiva udemerei aleşi pe sprânceană – a se citi udemerei care ştiu să vorbească limba română… cât de cât – au pregătit o surpriză de primăvară mânuţei de firme care a mai rămas să ducă greul bugetului. Mai exact, de prin mai, va intra în vigoare, o hotărâre, lege, ordonanţă, dracu s-o pieptene, că în ziua de azi habar nu ai care mai e şi cum mai e, prin care firmele vor fi impozitate cu 16% pe profit. La asta se mai adaugă încă 16% impozit pe profitul rămas, adică banii cu care ar trebui să mergi acasă tu, ca persoană fizică. Sper că am înţeles bine până aci, dacă nu, sunt convins că vreo câţiva se vor găsi să mă lumineze, nu de alta, dar cu siguranţă se pricep mult mai bine ca mine la descurcarea junglei financiare în care ne învârtim. Deci, da. Aţi calculat bine. Statul vă ia impozit, celor care mai aveţi nesimţirea de a fi free-lanceri în ţara asta, de nu mai puţin de 32%. Mai puneţi şi alte cheltuieli lunare pe care le aveţi şi hop, iaca faceţi un fifty-fifty cu statul, că aşa stă bine patronului român cocoşat deja de finanţele statului. Iaca o măsură anti-criză demnă de a fi salutată în poziţie de tragere, cu mâna la tâmplă. Cu mâna încleştată pe pistol.

Problema nu este asta, că până la urmă, pe moment, pe mine nu mă afectează prea tare, sincer să fiu şi nici nu mă pricep eu atât de bine la economie. Vor comenta cei care au firme şi care mai speră să treacă cumva şi peste aberaţia asta boc-băsesciană. Eu însă vin cu altă problemuţă. Unde sunt frate cei 5 milioane şi ceva de votanţi cu ochii-spirale, care credeau că nea băselu chiar e serios când spunea ce spunea în campanie? Unde vă ascundeţi? Ce spunea marinaru vostru şăf? Că anul acesta vom fi pe creştere economică? Poate îmi explică şi mie un absolvent de Ştiinţe economice cum anume? Sau măcar unul care se pricepe mai bine ca mine. Deci, unde sunteţi, milioane de băsescieni? Aaaaaaa, vă ascundeţi în spatele unor formulări tipic româneşti: „crezi că dacă veneau ceilalţi era mai bine?” sau „dacă veneau ceilali, cu siguranţă făceau ceva mai rău decât asta”. Există o vorbă românească super mişto: „Să nu-ţi dea Dumnezeu atâta cât poţi duce!” Nu aştept un mea culpa sau nişte capete lovite sacadat de pereţi sau harakiri intelectual din partea nimănui, dar nu vă mai ascundeţi după expresii ca şi cele de mai sus. Fiţi bărbaţi, măcar o dată în viaţa voastră şi recunoaşteţi un adevăr: nu avem de unde să ştim cum ar fi fost în cazul în care aţi fi votat altfel. Nu suntem nostradamuşi, nici oracole ca să ştim. Poate că era mai bine, poate mai rău, dar acordaţi măcar prezumţia de nevinovăţie, Măcar atât poate să facă bărbatul din sufletul vostru.

Şi să nu care cumva să se găsească vreun dăştept p-aci să spună că statul are nevoie de bani la buget, că nu-l cred. Nu mă iau de legile economiei, care spun că impozite şi taxe mai mici atrag mai mulţi bani la buget, nu, io mă leg de ceea ce ştiu. Adicătelea, bugetul ca atare. Anul acesta se vor face disponibilizări – circa 100.000 – din sectorul bugetar. Bănuiesc că asta doar pentru început. Foarte bine, sunt unele domenii în care chiar trebuie făcută o triere. Dar atunci, de ce pana mea de indian, unele ministere şi-au dublat fondul de salarii? Poate cineva se va găsi să îmi explice, cumva logic, că io unul nu reuşesc să pricep.

Pe de altă parte, tot ca popor, nu ştim să recunoaştem o înfrângere, să o luăm de coaie şi să dăm cu ea de toţi pereţii, pentru a ne putea ridica de acolo, din glod şi porcisme de doi lei, pentru a merge mai departe şi a construi ceva pentru viitor. Nu, ne cantonăm într-un moment, pe care nu-l putem uita: terenul a fost de vină, ploaia ne-a îngreunat jocul, iarna ne-a luat prin surprindere, adversarul nu ne-a lăsat să ne facem jocul, au folosit atacuri energetice pentru a nu ne putea concentra. Sanchi. Hai, sictir. Bâşti. Marş.

Categorii:d'ale carnavalului

De-a firea păr…

13 Ianuarie 2010 2 comentarii

De vreo câţiva ani buni predau, pe lângă istorie, micilor sugative de cunoaştere şi ştiinţă şi cultură civică. În majoritatea cazurilor nu am reuşit nicicum sa-i fac să înţeleagă adevăruri simple, precum cinstea, loialitatea, respectul faţă de legi, respectul celor din jur şi alte lucruri din categoria „tămâia şi dracul”. Motivele ar fi destule, începând cu educaţia primită acasă – care în ultimul timp e din ce în ce mai puţin consistentă, cu invazia de filme, jocuri şi emisiuni violente, cu personaje inculte şi semidocte, ce apar din ce în ce mai des la TV şi în presă şi încheind, poate apoteotic, cu profesoraşii noştri cei de toate zilele. Câteva exemple elocvente: elevul nu are voie cu telefon la şcoală – unii profesori vorbesc la telefon în timpul cursurilor; elevul nu are voie să mestece gumă în timpul cursurilor – unii profesori tocmai acest lucru îl fac; elevii nu au voie să poarte şepci, căciuli şi alte chestii pe cap în timpul cursurilor – profesorii, ca exemplu pentru mai micii învăţăcei, se sustrag acestei reguli. Şi exemplele ar putea continua. Concluzia o trageţi şi singuri.
Altundeva vroiam însă să ajung. Dacă implementarea unor calităţi precum cinstea, loialitatea, respectul este imposibilă, m-am întrebat de ce, logic. Pentru că sufletul nostru românesc-mioritic are cu totul alte caracteristici, are o bază şi un fundament mult mai adânci decât aceste calităţi superficiale, nemţeşti şi neinteresante…
Care sunt, atunci, calităţile de neam ale românilor? Care ne sunt caracteristicile? Ce ne face să click-uim, în fond şi la urma urmei. Câteva astfel de „calităţi” le-am dibuit, zic eu, pe restul le dibuiţi voi, iar câte mai rămân, le voi descoperi cu timpul.

1. Ne place să ne dăm cu părerea. Românul, de sus, de jos, de rînd sau cum o fi, e ăl mai dăştept animal de faţa pământului. Nici un popor de pe lume nu e bun: nemţii sunt rigizi, italienii sunt afemeiaţi, americanii sunt înfumuraţi, ungurii sunt răi… Unele popoare nici măcar nu sunt vrednice să primească calificative din partea noastră. Cu toţii însă sunt proşti. Toţi. În schimb, noi suntem dăştepţi. Ne pricepem la orice, la ORICE. Ştim cum trebuie antrenată o echipă de fotbal, cum trebuie făcută agricultura, cum anume se îmbină o mobilă, cum să reparăm o maşină, cum se conduce o ţară, cum se face un buget etc şi etc. Nu ne scapă absolut nimic. Nu există domeniu în care românu să nu fie expert. Şi chiar dacă, doamne fereşte, românu ştie ceva despre un anumit domeniu, românu se informează, din trei surse că aşa zice la manualul de obiectivitate şi cunoştinţe extinse despre orice domeniu, cele trei surse fiind Realitatea, Antena şi Pro. Şi să te ţii frate când începe românu să emite păreri. Românu are cea mai frumoasă ţară; românu are cel mai dăştept popor; românu are cei mai mulţi olimpici; românu are cele mai bune universităţi; românu este cel mai bun meseriaş din lume; românu îl ţine pe dumnezeu de picior să nu zboare la el în ceruri; românu are bani ca să-l plătească pe Chuck Norris să îşi dea două pălmi.

2. Generalizăm totul. Aşi observat cum întâlnirea cu una două persoane dintr-un anumit domeniu sau urmărirea unei emisiuni în care sunt prezentate câteva, CÂTEVA cazuri de persoane dintr-un anumit domeniu, ne face pe toţi să zicem, cu un adânc sentiment de mândrie proprie: profesorii sunt leneşi, poliţiştii sunt proşti, doctorii sunt corupţi, parlamentarii sunt hoţi? Urmărind, pe surse (neapărat trei), nu aşa, oricum, la botul calului, evenimentele din jurul nostru, catalogăm o categorie de oameni, fără jenă şi fără scrupule, ca fiind… hoţi, leneşi, corupţi, nepricepuţi, în general proşti. Rapid, fără să vă gândiţi şi făă să respiraţi, numiţi o categorie, în afară de cea din care faceţi parte, care să aibă calităţi, nu doar defecte. Nu există. Vă zic eu, că era să mor prin sufocare, în încercarea de a-mi ţine respiraţia şi a găsi, în acelaşi timp, o categorie „bună”. Mă refer la categorie de oameni ai muncii, bugetari, proletari, spune-ţi-le cum vreţi. Genralizarea asta se împleteşte minunat cu datul cu părerea şi se extinde mult în afara graniţelor ţărişoarei noastre. Suntem de acord că nemţii sunt organizaţi şi disciplinaţi şi mai cum or fi, dar sunt proşti. Chiar şi numai pentru motivul că nemţii – ce proşti, frate – nu pot ieşi la grătar unde vrea muşchii lor, ci doar în locuri special amenajate. Acuma sincer, nu vi se pare că sunt proşti?

3. Arătăm cu degetul. Ca nişte ţărani. Eu ţin minte că încă de mic, mama m-a învăţat că nu e frumos să arăţi cu degetul. Printre alte lucruri pe care nu e frumos să le faci cu degetul. Cu toate astea, arătăm cu degetul nu oricum, ci într-o manieră organizată, nemţească, riguroasă. Campaniile electorale din ultimii ani sunt cel mai bun exemplu. Nu interesează pe nimeni ce vrea să facă cel care candidează sau care este programul – nu de alta, dar majoritatea oricum nu am înţelege nimic – ci ne interesează mai mult să arătăm cu degetul spre ălălalt, care a făcut toate relele din lume: a furat, a vândut, a făcut vizite nocturne, a dat cu pumnul, a primit bani aiurea. La nivel mic, se manifestă simplu, prin expresia celebră „dar nu am făcut doar eu, mai erau cu mine şi …” şi-i turnăm pe toţi ca la securitate. Credeţi că arhivele alea ale securităţii stau închise fără motiv? S-ar descoperi lucruri mult prea urâte, din categoria vecinu şi-a luat maşină; la cine îl pot pârî? Şi aceste lucruri le învăţăm de mici: de ce îmi daţi 1, că nu numa eu am copiat! De ce mă pedepsiţi numa pe mine, că nu numa eu am dat cu piatra! Să-mi bag picioarele în ei parlamentari, că toată ziua dorm şi nu fac nimic. Dar oare noi cum am face? Dar oare noi cum facem? Grea mai e asumarea asta a responsabilităţii.

Va continua…

Categorii:d'ale carnavalului

Educatio in integrum

6 Ianuarie 2010 11 comentarii

Înainte de a începe să scriu, luaţi o mică pauză – că aşa e la români, orice lucru bine făcut începe cu o pauză – şi ascultaţi asta. Nu durează decât un minut jumate.

Aţi ascultat? V-a plăcut? V-a făcut să vă simţiţi măcar unu la sută cum mă simt şi eu când îi ascult pe suporterii ăia cântând?

Uitaţi-vă şi voi cu ce melodie şi cu ce mesaj cresc copiii de prin Anglia. Încă de mici li se inoculează un sentiment de apartenenţă la ceva frumos, la ceva grandios, la o părticică, cât de mică, de istorie. Da, veţi spune, aceeaşi englezi, care atunci când scapă prin Europa, fac prăpăd: rup, sparg, se bat, beau şi alte minuni de-ale suporterilor. Dar, atunci când sunt la ei acasă, pe stadioanele lor, stau cuminţi în tribună, cântă şi aplaudă tot meciul şi îşi susţin echipa până în pânzele albe, chiar şi atunci când aceasta pierde. Numai în Anglia tribunele sunt la jumate de metru de gazon. Numai în Anglia, între tribune şi terenul de fotbal nu există garduri despărţitoare. Numai în Anglia.

Şi acuma să revenim pe plaiurile noastre mioritice – deal-vale, deal-vale.
Cu ce anume sunte noi crescuţi? Ce simboluri ne sunt inoculate de mici? Care sunt valorile neamului nostru? Care ne este istoria?

În primul rând, cu toţii ne mai aducem aminte de prima noastră poezie, pe care, cu nemăsurată mândrie, părinţii ajutaţi de tovarăşa sau doamna educatoare, se chinuiau să ne înveţe. Şi când mergeau în vizită pe la prieteni sau vecini, ne puneau să spunem poezia, de parcă eram papagali sau benzi de magnetofon. V-aţi adus aminte? Cu toţii ştim „Căţeluş cu păru’ creţ”. Ce face căţeluşu? Pe lângă faptul că e un hoţ nemernic – el fură raţa direct din coteţ – mai e şi mincinos şi fără cuvânt – se jură că nu, nu el e furat-o. Şi iaca ce îi învăţăm noi pe micuţii noştri încă de la grădiniţă. Şi suntem tare mândri. Păi dacă vreodată, vreo tovarăşă sau doamnă educatoare o să-l înveţe pe ăla micu al meu sau aia mică a mea, poezioara asta, o să dau cu ea de toţi pereţii.
În al doilea rând, încă de mici – şi crede-ţi-mă că ştiu ce vorbesc – copilaşii patriei noastre ştiu foarte bine cum funcţionează Românica noastră cea de toate zilele. De unde? De peste tot: părinţi, profesori, TV, net, stradă etc. Nu le mai poţi vinde gogoşei, oricât te-ai chinui. Nu îi mai poţi pune pe drumul drept orice ai face. Degeaba le explic eu la orele de cultură civică de cinste, integritate, loialitate şi alte cele. Ei ştiu una şi bună: ca să ajungi om mare, nu îţi trebe şcoală sau valori sau principii. Ajung câteva clase, o şmecherie bine plasată, o tzeapă dată atunci când trebuie şi te-ai făcut om toată viaţa.
În al treilea rând, valorile neamului nostru nu există. Iar dacă există, le facem noi să pară că sunt pline de căcat. Şi dacă încă nu sunt pline de căcat, aşteptaţi puţin, poporul român nu dezamăgeşte niciodată atunci când vine vorba de valorile lui. Care ne sunt valorile? mutu, guţă, adi minune, vali vijelie, becali etc şi etc. Iar istoria nu ne ajută mai deloc, pentru că marile momente sunt toate bombastificate şi contrafăcute. Pe toţi marii domnitori din istorie îi vedem mai buni şi mai dârji şi mai patrioţi decât au fost. Istoria noastră e înţesată cu corupţie, minciuni, hoţie, lipsă de unitate şi câte şi mai câte. Istoria ne învaţă că „Capul plecat, sabia nu-l taie!”.

Şi atunci mai vrem rezultate, mai vrem civilizaţie, mai vrem cultură, mai vrem nivel de trai ridicat, mai vrem să trăim bine.


Şi ce e mai trist, e faptul că deşi ne plângem de toate lucrurile rele din ţară, de hoţie şi corupţie, cu toţii ştim două adevăruri fundamentale şi seci: dacă am fi în locul lor, am face cu toţii la fel, am fura la fel şi am fi la fel de corupţi; şi mai ştim că, de fapt, corupţia şi hoţia încep cu noi şi de la noi. Şi să nu-mi ziceţi că nu e aşa.

Şi iaca ce îi mai învăţăm noi pe copii şi ni se pare atât de normal. Să mă ierte cei mai pudici.

Mai e nevoie să zic mai multe? Mai e nevoie să compar cele două sisteme, total diferite, de educare a oamenilor? Mai e nevoie? Trageţi şi singuri concluziile!

Categorii:d'ale carnavalului