Arhiva

Archive for Martie 2012

Aifonarii

Aifonarul este un nene sau o tanti care posedă o sculă numită înţelept iPhone. Dar aici trebuie făcută o menţiune importantă: aifonarul nu ştie de fapt ce şi-a cumpărat. Este cea mai de jos categorie de român snob. Trebuie să recunoşti că şi eu şi tu şi toţi români, luaţi la un loc sau ca indivizi, avem o mică doză de snobism în noi, dar… aifonarul o are în cantitate maximă. El nu vrea să aibă ceea ce are toată lumea normală, un telefon oarecare, nu, asta ar fi sub demnitatea lui. El vrea ceva care să arate că, deşi nu ajunge în Poiană decât în trecere (şi doamne cât şi-ar mai dori să poată să stea măcar un week-end pe acolo), îşi permite să îşi ia o ditamai scula de iPhone.

Am două exemple concludente de oameni să zicem normali, care au un mod de gândire mai practic. E vorba de Aliosha şi Vică (unul dintre ei se va supăra). Dar… la un moment dat Aliosha a vrut să treacă de la obositele de Nokia la un smartphone. S-a gândit, s-a răs-gandit, s-a mai gândit din nou, a calculat, apoi s-a gândit mai mult şi într-un final şi-a luat un Samsung Galaxy SII. Dar, în momentul în care i-a venit telefonul ştia aproape tot despre telefon: ce sistem are, ce procesor, ce „hard”, dacă are card de date, cum se incarcă, cum intră pe internet, cum se loghează pe wi-fi, cum blochează accesul la net… şi multe altele. Deci omul a pus mâna, s-a interesat, a întrebat, a aflat. Telefonul nu a mai reprezentat pentru el o surpriză.

Vică este pe undeva la fel. Dă-i o „temă de casă”, lasă-l vreo câteva zile şi apoi vine cu atâtea informaţii despre subiect, încât ai crede că el e cel care a inventat chestia aia. Caută, sapă, compară, calculează… nici nu vreau să mă gândesc ce e în mintea lui. Dar ştiu că dacă la un moment dat o să-şi ia un smartphone (poate cadou pentru Andrada sau pentru copii, altfel nu văd cum) omul va fi şti tot despre respectivul telefon.

Am dat două exemple la întâmplare dintre prietenii mei. Sunt convins că oricare altul (Creţu, Vali, Baba, Radu, Hacku…) ar face la fel. Atunci când vrei să îţi iei ceva, te interesezi să vezi ce face şmecheria aia, ce ştie, ce poate, cât o duce mintea.

Ei bine, aifonarul este exact pe dos. Pe el nu îl interesează ce ştie să facă gadget-ul ăsta, la ce e bun, care i-a fost menirea principală. Nu, nu, nu. El stă şi se uită la 0tv, mai zapează stânga-dreapta şi… bem… vede reclama. UAU!!! Un aifon, ce mijto, îl vreau şi eu. Hmmmm, e cam scump, ar trebui să fac nişte economii serioase sau să mi-l iau în rate (da, am avut o cunoştinţă care la un moment dat şi-a luat un nokia în rate, prin 2005; a dat vreo 18 milioane pe el; la vreo două luni l-a „pierdut” şi a rămas cu ratele). Se gândeşte, se fierbe, se consultă cu nevasta, stai să vezi, nu avem bani, trebuie să renovăm bucătăria, baia, alea-alea, haine pentru copil, începe şcoala, caiete, cărţi… până când îl vede pe vecinul că butonează pe o sculă din asta. Fuck it! Dă-l drecu de copil, bag picioarele în ea bucătărie, mă cac în ea baie, şcoala oricum e de rahat… Îşi ia aifon-ul mult visat. E bucuros, e mândru de el, e fericit, se dă mare prin cartier, îl ţine în palmă ca pe un bibelou şi îl atinge blând, privind cumva de la distanţă, cu capul puţin ridicat, să se vadă mai bine măgarul din turma de oi aflată în jurul lui. Are o jucărie nouă cu care se poate da mare, o jucărie pe care nu a avut-o niciodată şi pe care şi-a dorit-o de când era copil. Cu toţii ne-am dorit-o, pentru că, până la urmă e o jucărie scumpă pe care ne-o cumpărăm să mai stingem nişte frustrări juvenile. Numai că idiotul ăsta, pe care l-am numit aifonar, habar nu are să îl folosească, habar nu are că şmecheria asta a fost creată pentru a fi jumate telefon, jumate computer. Adică, intri pe net, facebook, google, messenger, youtube… ce vrea inimioara lu matale, din orice colţişor al lumii ăsteia, bineînţeles cu un preţ anume. Ce nu ştie aifonarul nostru de cartier e tocmai acest lucru: iPhone-ul lui scump nici măcar nu îl întreabă dacă vrea să intre pe net, el ştie doar că are de lucru. Şi cum nu toată ţara are wi-fi gratuit ca la el in bucătărie… ia ghici. Şi cu toate astea, continuă să îl folosească doar ca pe un telefon. Vorbeşte la el, face poze, trimite câte un sms de sărbători, furat de pe net sau primit de la un prieten un piculetz mai răsărit şi… cam atât. Pentru toate astea nu ai nevoie de un telefon de 700 de euro, e bun şi unul de 50.

Nu înţeleg şi nici nu cred că voi înţelege vreodată.

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Reclamă

20 Martie 2012 1 comentariu

Cum sezonul de vară e aci, la uşă şi cum am nevoie de o garderobă adecvată, m-am pus să scobesc internetul pentru nişte şlapi/sandale de vară. Întâmplător dau peste un site de reclame, 2chic parcă – nu râde – unde dau peste poza asta.

kiabi

 

Uau, ce mişto, îmi zic în gura mare – eram singur acasă, deci e ok. Studiez, îmi salvez poza pe comp, o măresc – aiurea, rezoluţie de rahat, nu se vede nimic în plus. Nu-i nimic, e suficient cât să îmi dau seama că e o cămaşă acolo ce îmi place, model pe care îl caut de mult timp. Mă refer la cea din partea de jos, cu nasturi şi fără guler sau ca să fim mai exacţi, guler tunică. Preţ bun, materialul pare a fi mai moale, cumva de in dă impresia, ce mai, m-au cucerit din prima. Chiar şi aia albă din colţul din stânga sus îmi place şi mi-aş cumpăra-o.

Curiozitatea nu se opreşte însă aici. Mai răscolesc pe net, în speranţa că se pot face comenzi şi online. Şi caut după firma Kiabi, cea care are în vânzare frumuseţea asta de cămaşă (să nu te aud, de gustibus et de coloribus non disputandum!!!). Fericire!!! Le găsesc site-ul. Fericirea creşte!!! Încerc să găsesc ceva prin site-ul ăsta, haine, tricouri, cămăşi. Orice. Nu funcţionează nimic în afara unui catalog de căcat cu 4 pagini. Nici nu mai pomenesc de comandă online. Fericirea scade!! Găsesc însă locaţiile acestui magazin fabulos. Una e în Cluj. Fericirea creşte din nou!!! Mona e plecată prin ţară şi la întoarcere sigur se va opri şi în Cluj. O sun, îmi confirmă, sunt în al 9-lea cer. Mă sună din nou când ajunge la Polus Mall, mă întreabă din nou cum se numeşte magazinul; „da, e ok, au o reclamă imensă, e imposibil să nu-l găsesc”. După nici 5 minute… apel din nou. Nu au aşa ceva, se învârte prin magazin, întreabă vânzătoarea… Nţţţ!!! Nu avem aşa ceva şi nici nu am avut. Mă screm, bag o descriere cât mai apropiată de poza la care mă holbez cu ochi pofticioşi, îi zic şi de culoare şi de model şi de dungi şi de… Căcat, nu au aşa ceva.

Două chestii: dacă tot îţi faci reclamă pe net, nu ar fi frumos dacă ai şi găsi produsele prezentate în magazin? Nu ar fi frumos să corespundă măcar puţin? Ok, poate nu aveţi culoarea aia în momentul ăsta, dar măcar modelul sau măcar să ştiţi despre ce e vorba. Neeee, ne doare-n cur. Şi be… dacă tot v-aţi făcut un site, faceţi-l măcar funcţional. Cât de greu e să faci să funcţioneze nişte butoane, la capătul cărora să găseşti câteva poze, chiar de căcat, cu nişte chestii pe care le vinzi.

Cât de greu poate fi?

 

Categorii:d'ale carnavalului

Două nelămuriri

La muncă fiind, plictiseală mare duminica, mă pun să citesc un piculeţ presa.  Îmi atrage atenţia un super-mega-interviu cu Mircea Lucescu, făcut de nişte jurnalişti ruşi.  O să trec peste faptul că omul, la vârsta şi „înţelepciunea” lui ar trebui să fie muuuult mai modest (el a descoperit tot, a făcut tot, a antrenat tot în fotbal, deci, da, e tata lor) şi mă bag direct în ceea ce mi-a stârnit interesul: accidentul pe care l-avut în ianuarie. Recunoaşte că a fost vina lui, dar – pentru că nu-i aşa, trebuia să existe şi un DAR –  vatmanul tramvaiului ar fi putut să evite accidentul. Mai departe, o dă în filosofii şi psihologii sociale: acest accident de fapt demonstrează caracterul românilor, care vor să dea lecţii, care au ei de demonstrat ceva anume, ascund ei nişte frustrări sociale adânci născute din inegalitatea evidentă dintre bogaţi şi săraci etc şi etc (articolul e acilea, dacă vreţi să îl citiţi). Mai mult, omul încearcă să se scoată cu faptul că nu a mai fost de mult în capitală şi semnele s-au schimbat foarte mult, circulaţia e diferită, bla, bla.

Acuma… în situaţia acestui accident, eu sunt total de partea vatmanului. Da, poate are şi el nişte frustrări (săracul de el nu îşi permite să meargă în Poiană), de acord. Dar, de ce anume este blamat? Adică ăsta, ditamai omul şi antrenorul, a comis o ilegalitate, a tăiat linia continuă şi a încercat să întoarcă într-un loc nepermis. Gata. Aici se termină totul. Restul sunt doar poveşti pentru nepoţi. Sincer, nici eu nu puneam frână. Du-te-n morţii mă-tii de idiot. Dacă mă-ta acasă, profesorii în şcoală, viaţa în general şi hai-hui-ăreala prin toată lumea civilizată nu au ştiut să te înveţe să fii civilizat şi un şofer normal, ia d-aci o lecţie gratis din partea mea (nu chiar gratis, dar na). Ne tot plângem că, uau, ce civilizaţi sunt oamenii dincolo, că respectă ei legile şi alte alea. Când suntem dincolo suntem mieluşei, respectăm, ne comportăm, dar odată ajunşi în ţară… hehehe, pungi aruncate pe geamul maşinii, 200 la oră pe drumuri judeţene, parcări în mijlocul şoselei, că doar ce pana mea, suntem jmecheri. Pentru că până la urmă, Lucescu ăsta e doar un jmecher şi atât. Şi data viitoare o să ştie să se uite după tramvaie, semne de circulaţie, linii continue şi vatmani frustraţi că nu ajung în Poiană.

Pentru partea cu neştiutul semnelor de circulaţie, că nu a mai fost de mult, că s-au schimbat multe… hai sictir. Necunoaşterea legii nu te absolvă de pedeapsa pentru încălcarea lor.

 

Partea a doua.

La muncă fiind, plictiseală mare duminica, colegi puţini, e imposibil să nu auzi ce vorbeşte unul şi altul. Şi dacă mai şi sunt la un birou distanţă de tine… Doi colegi oarecare (amândoi super ok, de treabă), de plictiseală se întind la o vorbuliţă. Nimic deosebit până aici. Doar că vorbuliţa asta este transmisă într-o altă limbă, recte engleză. Na, zic, asta e, mai bag şi eu câte un „cool” sau „funny” sau „fuck” sau mai ştiu eu ce alte cuvinte englezeşti folosesc în dialogurile pe care le am. Dar nu, colegii mei vorbeau doar în engleză. Nici măcar un cuvinţel în strămoşeasca noastră limbă. Să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic împotrivă, foarte bine, dar ce nu înţeleg eu e simplu: de ce? Adică, DE CE? Ce vrei să demonstrezi vorbind doar în engleză? Eşti mai cool? Mai funny? Mai „gen”? Mai cum, tati? Poate îmi explică şi mie cineva. Poate nu înţeleg eu, poate mă depăşeşte, poate sunt mai tare de cap, mă prind mai greu… Sunt diverse motive, sunt convins, dar aş vrea să le aflu şi eu. Singurul motiv la care mă pot gândi e acela că nu vrei ca oamenii din jurul tău să ştie ce spui. Ok, dar în această situaţie, toţi de acolo înţelegeau perfect ce vorbeau cei doi. Şi atunci de ce?

Categorii:d'ale carnavalului

Macar pentru atât

Ok, deci dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aveţi la dispoziţie 5 minute, 2 pentru a vă uita la micuţul videoclip şi încă trei pentru a citi comentariul.

Nu am nici o părere personală sau de alt fel legată de noul prim-ministru al Românicii. Nici măcar pe aproape. Am renunţat de mult la a mai avea păreri despre politicieni (să fie oare vina lui Hacku?). Ziariştii mă lasă la fel de rece, dar am şi eu câteva simpatii şi antipatii. La capitolul simpatie, se înscrie Tolontan, la celălalt – Gâdea. Nu ştiu de ce, poate din cauza frunţii prea pronunţate, poate din cauza feţei enervante, poate din cauză că nenea ăsta se crede cel mai deştept şi cel mai  inteligent. Mă, poate o fi, dar mă bucur nespus că cineva, un om, nu contează funcţia şi ce face el, l-a pus puţin la punct.

Măcar pentru atât îl respect pe nenea Mihai ăsta. Ba mai mult, pentru că a demonstrat că uite, mă, putem vorbi şi corect în ţărişoara noastră amărâtă. Nu ştiu ce spune despre om sau despre politician, dar e cumva parcă revigorant să vezi că nu toţi cei care ne conduc sunt proşti, inculţi şi „care este”.

Doar pentru acest micuţ gest l-aş vota. Aşa, de-al dracului!!!

Categorii:d'ale carnavalului