Un fel de „mit-bastăr”

11 Februarie 2012 1 comentariu

Deci… în postul ăsta e vorba de nişte mituri – româneşti – ce trebuiesc dărâmate. Acuma, pentru că e doar un început, am ales doar două. Două mituri ce ne bântuie şi de care se pare că încă nu putem scăpa. Poate generaţia facebook nu le va mai propaga şi se vor odihni, aşa cum ar şi trebui, for ever and ever…

Primul mit ce încă mai există printre cei trecuţi de o anumită vârstă, este acela care spune că nu eşti şofer adevărat dacă nu ai condus o Dacie. Sunt curios câţi dintre cei care citesc post-ul ăsta vor fi de acord cu această afirmaţie, ba mai mult, sunt curios ce motive vor invoca cei care susţin acest mit. Chiar sunt curios. Pentru că, socotind logic, pe baza acestui mit, în întreaga lume de vreo 2 miliarde de şoferi – să zicem – doar vreo câteva milioane sunt „şoferi adevăraţi”. Socotind aici şi câteva mii de nătângi care nu au avut de lucru şi şi-au cumpărat Dacie, deşi locuiesc într-o ţară străină şi îşi puteau cumpăra orice altceva, poate un second-hand, mult mai bun decât o prăpădită de Dacie. Coform acestui mit, Formula 1 şi WRC-ul sunt nişte competiţii pentru amatori, iar alde Senna sau Schumacher nişte terchea-berchea, care nu le au ei cu ale şofatului, ci doar se dau jmecheri, deşi nu sunt (mă întreb dacă aceşti amărâţi îşi permit să îşi facă un concediu – de vară sau iarnă – în Poiană). Născut din matricea lui metafizică, incapabil să se abstragă contingentului, românul de rând a născut acest mit cum că numai el şi doar el poate fi şofer adevărat, din cauză că, nu-i aşa, prostia se plăteşte. Şi dacă tot trebuie să o plătim, păi atunci de ce să nu fie proştii noştri mai inteligenţi decât proştii lor. De ce să nu fie proştii noştri singurii proşti adevăraţi din 2 miliarde de deştepţi? Nu spun – doamne fereşte – că şoferii noştri de Dacie e proşti, ci doar că nu sunt singurii şoferi adevăraţi. Vi-l imaginaţi pe Michael citind acest post – pentru că, normal, există şi variantele în engleză şi germană ale acestui post – plângând că după atâtea titluri mondiale, el nu este şofer adevărat şi cum se roagă de un nene la vreo 70 de ani să îi împrumute Dacia, ca să se simtă, măcar o dată în viaţa lui, şofer adevărat? Sau pe Loeb, colindând disperat prin Românica în căutarea unei 1300 break pentru nişte drift-uri reale? Ca să nu mai zic de americani, care nu ar putea schimba vitezele la o 1310 sau o Solenza nici dacă ai sta cu Colt-ul la tâmplă?

Al doilea mit, la fel de faimos, e acela că nu eşti bărbat adevărat dacă nu ai făcut armata. Cumva parcă simt că orice comentariu e de prisos. Adică eu sunt un efeminat în comparaţie cu cel care a fost suficient de prost sau ghinionist încât să fie dus la o umilinţă gratuită. Pentru că asta a fost armata în Românica: o umilinţă. O umilinţă la îndemâna oricărui prost, suficient de obedient şi de jmecher ca să ajungă un mic caporal sau sergent şi să îl frece pe un ‘telectual finuţ cu tot felul de prostii, dintre care cea mai „mijto” mi se pare aia cu spălarea băii comune cu periuţa de dinţi. Sau… măsurarea dormitorului cu un băţ de chibrit. Deci, dacă nu ai făcut aşa ceva în viaţa ta, ia pune mâna frumos şi fă, pentru că altfel, nu eşti purtător legal de pulă. Nuuuuuuuu, nici vorbă, eşti un ilegalist, nu ştiu ce mai cauţi printre sumedenia de bărbaţi adevăraţi, care au îndurat şi care au umilit la viaţa lor. Da, zice unii mai răsăriţi, armata te educa, te pregătea pentru societate, te făcea om. Şi atunci, şcoala şi familia ce dracu făceau din tine?

P.S. Fără absolut nici o legătură cu postul ăsta, dar nu m-am putut răbda să nu zic: se zice că banii nu aduc fericirea. OK, sunt de acord, dar atunci, mă întreb în sinea mea, fercirea aduce bani?

Anunțuri
Categorii:d'ale carnavalului

Două lucruri

28 Ianuarie 2012 2 comentarii

Două chestii mă deranjează de la un timp încoace, nu pe mine ca persoană trăitoare într-o ţară oarecare, nici ca angajat întâmplător la o companie oarecare de pe câmpurile frumoase ale ţării, nici ca insignifiant blogger ce sunt, ci ca observator al percepţiei celor din jurul meu despre aceste două chestii: mall-urile şi corporaţiile.

Mall-urile. Un rău necesar, ar spune unii, o lume de vis ar spune alţii, un gunoi – cei mai elevaţi şi care apreciază valorile mai tradiţionale, regionaliste şi nu cele integraţioniste sau globaliste. Nu e locul meu aici pentru a judeca opiniile unor oameni sau pentru a face reclamă, de un fel sau altul, nimănui. Dar… hai să privim puţin problema obiectiv.

Să luăm ca exemplu mall-ul din Timişoara. În primul rând, amplasamentul. Toţi timişorenii şi ne-timişorenii care au ales să trăiască aici, îşi amintesc cum arăta zona Aradului/Lipovei înainte de construirea mall-ului. Nişte amărâte şi prăpădite de grădini particulare, împrejmuite de nişte garduri de care îţi era şi frică să te sprijini. La un scuipat distanţă, ditamai centrul bancar. O zonă contrastantă din punct de vedere arhitectural. Două antene urâte ridicându-se în mijlocul oraşului, cu un ditamai spaţiul în jurul lor, neigienic, invadat de bălării şi câini vagabonzi.

Apoi… Unii ar spune că pe locul respectiv se putea construi altceva. Ce, vă întreb? Variante ar fi: câteva blocuri, un complex sportiv, un mic cartier de viluţe, un parc etc. Vă las pe voi să ghiciţi ce ar fi ieşit până la urmă. Vă dau un singur indiciu: nu uitaţi, trăim în Românica. Mie mi se pare că, în condiţiile date, s-a scos maximum din ce se putea.

Mai departe… În mall sunt vreo 330 de magazine, de la unele foarte scumpe până la unele normale, unde poate merge şi omul de rând, sărăcuţul, nu ca în Poiană, la care doar visează (mama lor de burgheji de capitală). Deci, 330 de magazine, câteva fast-food-uri, sucursale bancare, cafenele, restaurante etc. Câte locuri de muncă au fost create? Nu ştiu exact, dar sunt convins că trec de 1500-2000. Cu tot cu pază, oameni de servici, întreţinere şi aşa mai departe. Mai vreţi să pun la socoteală firmele de distribuţie care cu siguranţă au prosperat de la construirea mall-ului?

Până acum, beneficii arhitecturale, urbanistice, sociale, economice. De ce nu şi comoditatea? Nu e şi ăsta un beneficiu al secolului vitezist în care trăim? Ce anume nu poţi găsi în acest magazin universal? Orice, absolut orice. Nu e nevoie să bolhăreşti prin tot oraşul să cumperi mâncare, haine, jucării sau să te relaxezi la un film mai mult sau mai puţin de calitate. Şi atunci de ce e mall-ul „the devil”? Doar pentru că suntem prea tradiţionalişti? Prea încuiaţi? Sau pentru că îl lăsăm să fie aşa şi ne place să avem pe cine da vina pentru incultura şi degradarea noastră umană! Nimeni nu a spus că modernismul nu se împacă bine cu tradiţia şi obiceiurile, doar că nu ştim să le cultivăm în doze normale. Dacă merg şi bag în mine ca spartul de la KFC, oare nu mai ştiu să apreciez o supă sau o sărmăluţă de la mama? Tre să fii cretin şi idiot.

Corporaţiile. Daaaaaa, un rău şi mai mare, cel mai mare, nu ai mai văzut aşa ceva. Mănâncă ficaţii naţiunii precum vulturul din legendă sfârteca zilnic ficaţii titanului Prometeu. La un moment dat, un prieten, o cunoştinţă mai bine zis (de fapt nici măcar atât nu mă consideră) m-a făcut „sclav pe plantaţie”, tocmai pentru că lucrez la o corporaţie. Aşa şi? Ce e rău în asta? Păi este, pentru că aceste corporaţii e făcute să te spele la şi pe creier, ele e rele de la natură şi nu vrea decât să sugă sângele acestui popor binecuvântat de domnul. Ce face rău o corporaţie, oricare ar fi ea, în situaţia dată, ca să vorbim pă exemplu, cum ar veni, Orange România? Dă de lucru la oameni. La câţi? Vreo câteva mii, prin toată ţara. Nu mai pun la socoteală partenerii şi dealer-ii. Deci, evil. Oferă nişte servicii pentru care încasează nişte bani. Uaaa, the most evil. Dar, nu uitaţi că tot corporaţiile au mai multe caracteristici minore: contribuie baban la bugetul de stat, se implică în diferite proiecte (paranteză maaareeee: an de an, de sărbători se strâng bani de la angajaţii ăştia corporatişti, spălaţi pe creier şi din alte părţi, pentru a ajuta copii, bătrâni, săraci care au nevoie de un mic semn că oamenii sunt oameni; în afară de Miha, Hacu şi Ilica – lăudat fie numele lor – nu prea mai cunosc alţii, care din preaplinul lor zilnic să-şi rupă ceva pentru a face astfel de acte), sunt formate din oameni normali, ca mine şi ca tine, train-uiesc tineri pe banii lor şi îi pregătesc pentru viitoare joburi, mai bune, mai faine, mai antreprenoriale, creează un loc în care să te duci la muncă cu plăcere. Ha, ha… ce fraze sfornăitoare şi corporatiste. M-au spălat şi pe mine, corect? Da, poate m-am schimbat şi e normal să fie aşa, pentru că orice experienţă te marchează, te schimbă, îţi modifică punctul de vedere. Cum era vorba aia, doar proştii sunt consecvenţi? E clar că nu mai sunt omul de la 18-20 de ani şi nici nu aş mai vrea să fiu. Eram un mare dobitoc pe vremea aia. Acum, m-am mai cizelat, uneori îmi dau seama că sunt la fel ca atunci, dar în marea majoritate a timpului am învăţat din toate experienţele mele câte ceva. Şi experienţa corporatistă este tot o experienţă până la urmă şi merge pe acelaşi principiu ca şi mall-ul: te alterează în mod negativ (e oare pleonasm?) doar dacă tu, ca zoon politikon, îi permiţi acest lucru.

Concluzia concluziilor: mall-urile şi corporaţiile sunt pur şi simplu alegeri, nu ţi le bagă nimeni pe gât. Şi ca orice alegere, atât timp cât aceasta nu îl deranjează pe vecinul meu, nu văd de ce nu am putea trăi cu ele. Doar pentru că mă cred un prost mai elevat decât berbecul de la uşa vecină?

Categorii:d'ale carnavalului

Balet pe zgură

Asta nu e de la noi, e de la ei. Şi nu ştiu cât e de bine şi cât e de rău. Se pare că oricât mi-aş fi dorit eu să scriu doar despre bine şi frumos în legătură cu Românica noastră, nu prea îmi iese. Acestea fiind zise, să purcedem la treaba zilei.

Ieri muncă, pe mândrele ogoare corporatiste, dar, începând de pe la patru după-amiaza cu ochiul pe net să văd ce se petrece pe zgura roşiatică a Paris-ului. Început furtunos pentru preferatul meu, Roger, care încerca să îl zăpăcească pe spaniol cât mai repede. La 5-2 pentru ceasornicar, eram deja în culmea extazului… primul set s-a dus, mai sunt două. Hai că se poate. Sanchi. Spaniolul revine încet-încet şi câştigă primul set. Cum mama mă-sii? – mă întreb cu ochii blocaţi pe monitor.

Începe setul doi, prost pentru ceasornicar. Nu-i nimic, îşi revine, a avut o cădere pshihică, dar e tare, că doar are ceva sânge de neamţ prin el şi pe ăştia nu i-ai bătut decât atunci când s-au pus în pat la nani. Între timp ajung acasă, mă pun pe Eurosport să mai prind şi eu măcar câteva schimburi între cei doi. Îşi revine al meu, dar la tie-break tot nesimţitul ăla câştigă.

Nu-i nimic. Hai cu setul trei, aici ne revenim şi îl demolăm pe ăsta micu, doar i-am tras-o lu Djokovic în semifinale. Merge mai rău, mai bine, până la urmă facem cumva şi îi furăm un set lu pletoşenia iberică. Mă aşez mai confortabil, acum e momentul să dăm tot ce putem, să vedem un meci tare, încleştat, ca pe vremuri, ha-ha, cum nu am mai văzut de mult. Vise. Hai să ieşim în oraş, ne întâlnim la mall cu Miha şi Aliosha. hfash fkjhnhv klnjglknhgj gkjhkl gmvlfgjklsjklfjalfkkfşlkvmjglkg m mljgknhglk jmflkjtlk. OK. Hai să mergem, să vedem partea a doua la, cică, Marea Mahmureală. În timp ce stau la coadă la popcoarne şi nacioşi, dau pe telefon şi aflu: Nadal câştigă pentru a … mea oară la Roland Garros. He made my day.

Despre altceva vroiam să vorbesc, dar na, cum sunt şi eu la o anumită vârstă, vroiam să vă introduc în poveste, dragii moşului, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti. E unii, printre care şi ziarişti, oameni de bine şi bun-simţ, care nu se mai pot opri din a-l deifica şi sanctifica pe lăţosul spaniol. Uau, cât de bun e, ce bine joacă, ce viziune, ce artă, ce … mea. De unde? La ce meci vă uitaţi, măi chiorilor? Ce dracu vedeţi şi mie îmi scapă? Atât cât am urmărit eu din meci, Rafa nu a făcut altceva decât să se apere. S-a fixat bărbăteşte pe linia de fund a terenului – să vă uitaţi să vedeţi cum stă, puţin crăcănat, înfipt bine în zgură, cu ambele mâini pe rachetă – şi de acolo, tună frate. Nici Thor nu cred că dă cu ciocanul cum dă spaniolul cu racheta. Împlântat în sol, izbeşte mingile cât poate de tare, însoţind trăznetele astea cu icnete de durere sufletească parcă, de epuizare fizică, de determinare, de ambiţie, dracu să-l ia că nici nu ştii în ce categorie să le bagi. Nu tu tehnică, nu tu artă, nu tu cizelare a mingilor, rafinare a loviturilor sau să vezi un slice, un rever, un back-hand, o liftare, un stop, un ceva maică… Aaaa, ba da, o timidă încercare de lob. Nimic, nimic, nimic. Doar veşnica şi continua izbire a mingilor, ca la baseball sau mai patriotica oină.

A încercat Roger la un moment dat să îl mai scoată din ritm, să-l mai aducă la fileu, prin câteva stop-uri de maestru. Se comporta ca un taur de coridă: amuşina mingea, se pornea învolburat spre ea, îşi dădea seama că e o capcană, punea frână, de însângera sărmana zgură pariziană. Scrâşneau pantofii ăia sport de mii de euro la sprint-urile inutile ale lui Rafa. Se întorcea cumva spăşit pe linia de fund, acolo unde se simte cel mai bine, îi arunca o privire de „o să vezi, tu, artistule” şi o lua de la capăt: poc-poc-poc-poc-poc… şi atât.

Cum poate să îţi placă de un asemena jucător, să ajumgi să îl adulezi, să îl compari cu marii jucători, de la Năstase, Agassi, Sampras, până la Federe? Nu are nimic, decât ambiţie, putere, viteză şi abilitatea de a trimite mingile înapoi. Roger parcă juca cu un perete, orice minge îi venea înapoi, oriunde o dădea. Fugea spaniolul după mingi dintr-un colţ într-altul, ca o maşinuţă over-loaded cu energie. E ca şi cum ai pune pe un patinoar o pereche de la patinaj artistic contra unei echipe canadiene de hochei. E ca şi cum ai pune Barcelona faţă în faţă cu naţionala de rugby a Noii Zeelande. E ca şi cum l-ai pune la un talk show pe Patapievici să discute cu Jiji. Artă de o parte, forţă brută de cealaltă.

Păcat, Roger, păcat, că nu te-ai născut pe vremea lui Ilie sau măcar a lui Andre, ar fi fost mult mai frumos, am fi avut mai mult spectacol.

Păcat, Rafa, păcat, că nu ai înţeles nimic din acest sport frumos, pe care l-ai stricat în mare parte. Sper să dispari cât mai repede, poate noua generaţie ştie mai bine ce e de făcut.

P.S. Ştiu că sunt fan Roger şi o să fiu mult timp de-acum înainte, dar cine crede că m-am lăsat influenţat de acest lucru, ori nu ştie ce e tenis-ul, ori nu a vazut nici un meci între cei doi.

Categorii:d'ale carnavalului

Nu m-am putut abţine

22 Februarie 2011 Lasă un comentariu

Mai zilele trecute, cred că pe realitatea, într-unul dintre din ce în ce mai rarele momente în care mai deschid televizoru, se vorbea despre dracu ştie ce, oricum neinteresant. Pierdut în spaţiu cum eram, cu ştirile de pe banda aia stupidă, care te face să nu mai auzi nimic din ce spun ăia de-s invitaţi, dar nici să îţi iei ochii de la ea nu poţi, bag de seamă la un moment dat că se vorbea despre preţul grâului, care va duce la creşterea preţului pâinii. Cumva, în mintea mea de istoric, mă gândeam, cum dracu am ajuns noi, ţară agricolă, cu ditamai hectarele de teren arabil, să creştem preţul la pâine, ba să mai avem chiar nevoie de importuri. În fine, nu pentru asta nu m-am putut abţine.

La faza imediat următoare, îl arată pe boc cum se plimbă fălos, cu soţia pare-mi-se, prin nu ştiu ce supermarket, la cumpărături. Ştire de… ştire. Reporteriţa: „premierul mănâncă pâine de secară!” OK, chiar eram interesat de acest amănunt, bine că am aflat, chiar nu ştiam ce pâine să mai bag la maţe.

Următoarea fază: conferinţă de presă la guvern, lui boc i se pune întrebarea, cumva parcă aşteptată, întrebare cu care sunt torturaţi din când în când politicienii noştri blajini – cât costă o pâine, domnule prim-ministru? O dă ăsta la scăldat, că ştiu, dar nu vă spun, na sîc, reporterii o ţin una şi bună, că nu, să ne spuneţi acum, că altfel ne spânzurăm cu cablurile de la microfoanele wireless. Ăsta pe a lui şi uite-aşa mă uitam şi nu-mi venea să cred că încă sula mai are treabă cu prefectura.

Şi stau io şi mă gândesc, aşa ca tiutea-n cucuruz, câţi dintre români ştiu să răspundă la o astfel de întrebare? Cât costă o pâine? Ia să vă aud aici cum debitaţi. Nu aveţi voie la nici o întrebare ajutătoare, ci doar răspunsul direct: 1 leu, 2 lei, 2 lei şi 50, 3 lei, 10 lei, 1000 de lei. Să aud!

Continuarea pe pagina următoare. Daţi click cât timp vă gândiţi. Citește mai mult…

Categorii:d'ale carnavalului

Despre fotbal… altfel

10 Februarie 2011 Lasă un comentariu

Acest articol a fost preluat în întregime de pe http://www.gsp.ro, ca o dovadă că se poate şi altfel, ca o dovadă că am trăit şi alte vremuri, ca o dovadă că până şi marii oameni mai cad în pasiuni trecătoare, omeneşti…

Iorga: „Copilăria unei lumi uşuratece” – Sebastian: „Sportul e punerea înainte a omului”

Credeţi că disputa „şcoală sau sport” are loc doar în familiile cu puşti talentaţi? Acum 78 de ani, cei doi iluştri scriitori, cu patima unor simpli microbişti, îşi revărsau energiile gazetăreşti în „Neamul Românesc” şi în „Gazeta Sporturilor”. 

Pe 11 iunie ’33, România cîştiga la Bucureşti Cupa Balcanică, sub privirile entuziasmate a 25.000 de spectatori: 5-0 cu Iugoslavia, după 7-0 cu Bulgaria şi 1-0 cu Grecia! La finala disputată pe terenul ONEF, primul gazon cu drenaj din România, asistase şi viitorul rege Mihai.

Prestaţia echipei antrenate de Constantin Rădulescu şi în care jucau Bodola şi Dobay a fost motiv de sărbătoare, dar şi de dezbatere publică. La trei zile după meci, ilustrul istoric Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc” un articol în care asimila bucuria suporterilor unei jigniri faţă de adversar, numind fotbalul acelor vremuri drept „o copilărie”.

Replica venea în „Gazeta Sporturilor” din partea altei personalităţi interbelice, dramaturgul Mihail Sebastian, cel care avea să lase pentru posteritate „Oraşul cu salcîmi”, „Jocul de-a vacanţa” şi „Steaua fără nume”. Scriitorul intuia deja succesul ulterior al fenomenului: „E manifestarea de viaţă modernă cea mai aproapiată de instinctul maselor şi de orientarea timpului nostru”. Iată, recuperată de GSP, o polemică suculentă pe teme fotbalistice, dusă între doi titani ai culturii române, cu un echivalent greu de găsit în zilele noastre.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga – După „victorie”

„De ce să ne bucurăm cînd am jignit un adversar?”
„Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta Balcaniadă. Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit.

Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului.

Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, cari poate sînt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.

Mihail Sebastian

Mihail Sebastian – Între stadion şi bibliotecă

„Instinctul de joc e necesitatea noastră de poezie”
„Am fost pe stadion, Duminică, un om mai mult printre alţi 24.999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emoţionaţi de lupta celor 22 de bărbaţi din arenă. O imensă copilărie – sportul? Poate da. Am spune, chiar mai mult decît atît: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămîne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în nici un alt spectacol nu-şi găseşte o mai largă descărcare decît în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat.

Nu suntem obosiţi de teatru, unde cortina, decorurile, reflectoarele şi suflerul distrug permanent autenticitatea iluziei, amintindu-ţi la fiecare pas de convenţiile absurde ce colaborează la această complicată păcăleală, care se numeşte o «reprezentaţie»? Nu suntem blazaţi de virtuozităţile tehnice ale cinematografului, unde de cele mai multe ori maşina suplineşte viaţa? Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr.

Ferestrele bibliotecii, deschise spre stadion
E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat din stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obiective ale situaţiei, este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia şi falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. „Cel mai bun” numai în sport izbuteşte să fie în rîndurile dintîiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, „cel mai bun” este destinat să crape de foame.

Dacă nu ar fi decît justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decît spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din cînd în cînd ferestre spre stadion”.

Nicolae Iorga
Istoric, scriitor şi jurnalist, a fost o personalitate culturală şi politică de anvergură, deţinînd printre altele funcţia de prim-ministru al României, în perioada aprilie ’31-iunie ’32. Asasinat de legionari pe 27 noiembrie 1940, la vîrsta de 69 de ani.

„Sportivi cari se balanţează în aier”
Poziţia lui Nicolae Iorga faţă de sportul modern era deja cunoscută în epocă. În paginile „Neamului Românesc”, Iorga scriese despre sportivi „cari se chinuiesc pe maşini, cari pufăie din motociclete, cari se balanţează în aier, cînd nu strivesc nasul şi nu mută fălcile aproapelui, în aplausele unei mulţimi înebunite”!

Mihail Sebastian
Romancier şi dramaturg, pe numele real Iosif Hechter, a fost un nume important al literaturii române interbelice. Originea lui evreiască face ca în 1940 să fie exclus din jurnalism. Licenţa de avocat i se retrage, cărţile şi piesele de teatru devin interzise. În mai ’45, moare la doar 37 de ani, sub roţile unui camion, la cîteva luni după ce naziştii plecaseră din România.

11.000 e media spectatorilor la meciurile de acasă ale „naţionalei” în ultimii trei ani, faţă de 18.000, în 1933

Ce se întîmpla în lume în 1933
– România era regat, condus de Carol al II-lea
– Hitler devine cancelar al Germaniei
– campioana României la fotbal este Ripensia Timişoara
– se lansează pe piaţă primul detergent de uz casnic
– în SUA se încheie prohibiţia alcoolului
– în Anglia se naşte Bobby Robson, iar în România, Nichita Stănescu
– Ghandi este condamnat la închisoare în India
– SUA are 15 milioane de şomeri, la o populaţie de 125 de milioane locuitori
– se naşte, în Maroc, Just Fontaine, cel care deţine şi azi recordul de goluri înscrise la o Cupă Mondială: 13

Meciul care a născut polemica

România – Iugoslavia 5-0, 11 iunie 1933, finala Cupei Balcanice
Au marcat: Bindea (7), Ciolac (10), Bodola (13, 35), Dobay (42)
Sepci – Vogl, Albu, Morawetz, Kotormany, Lakatos, Bindea, N. Kovacs, Ciolac, Bodola, Dobay. Antrenor: Constantin Rădulescu

 

Categorii:d'ale carnavalului

Zăpada şi căţelul

28 Decembrie 2010 3 comentarii

Sunt convins că vă aşteptaţi la o fabulă cu un final moralizator, poate puţin comică, gen La Fontaine sau Gr. Alexandrescu. Nici măcar pe aproape, sunt doar două povestiri despre lucruri bune care se întâmplă în jurul meu şi pe care vi le dau şi vouă, în semn de bunăvoinţă şi reevaluare a Românicii noastre profunde de zi cu zi.

Zăpada

A-nceput din nou să ningă. E frumos. E alb. E curat. Atât de curat încât nu se mai vede nici măcar mizeria din sufletul oamenilor, acea mizerie de care ne lovim zi de zi şi pe care ne-am dori să o putem şterge cu un burete (cu magnet, dacă se poate). Totul e altfel atunci când ninge, totul parcă e din altă lume. Culorile din restul anotimpurilor sunt cumva normale, trec pe lângă noi, în schimb parcă albul ăsta ne face să privim altfel lumea din jurul nostru. Poate albul ăsta ne face să fim mai buni. Într-un post trecut scriam despre ce şi cine mă inervează în ultimul timp. Iar printre aceste ce şi aceşti cine, era şi Timişoara, mai exact traficul de pe străzile din Timişoara, unde zi de zi găseşti cel puţin un bizon, un cocalar, o piţipoancă grăbită şi buzată, un sărman cu o dacie (din ăla care nu îşi permite să meargă în Poiană, sărăcuţul), un taximetrist proprietar pe toate drumurile şi şoselele… alţi şi alţi participanţi la trafic, care te inervează şi te fac să înjuri cu patos şi dăruire. De când a nins însă, e mişto. Toată lumea merge sub limita legală, nimeni nu se bagă brusc în faţa celuilalt, nimeni nu se opreşte aiurea pe bulevarde, nimeni nu taie trei benzi dintr-o mişcare de volan, toţi stau liniştiţi la coadă, nu se claxonează. E mişto, ce mai. De la muncă până în Girocului am făcut vreo jumate de oră. Adică 10 minute în plus faţă de o zi normală. Însă fără nervi şi fără claxoane şi fără înjurături cu patos şi dăruire.

Şi atunci, cum să nu te bucuri că a nins? Oare dacă am sta, cu toţii, ăştia 21 de milioane câţi mai suntem p-aci, în câţi ani ne-am civiliza? Dar e frumos, e alb, copacii parcă îţi creează un tunel oniric din care se zăreşte, agale şi parcă negrăbită de nimeni, luminiţa verde de semafor.

Căţelul

Am lăsat povestea mai impresionantă la final. Zi de Crăciun. A doua.  Puţină zăpadă ce se topeşte alene. Un puiuţ de frig ce se chinuie să muşte. O vreme mohorâtă de iarnă bacoviană. În sediul orange, călduţ, plăcut, linişte, câte un client agitat că şi-a blocat sau pierdut telefonul. O colegă. Dana. Vine de la fumoar, caută printr-un caieţel de-al ei, găseşte. Sună. Grăbită şi puţin cam agitată. Nu o aud foarte bine, am client. Ciulesc urechea. Aud ceva despre căsuţa câinilor sau ceva de genul. Termin apelul, întreb ce se întâmplă. Îmi povesteşte, puţin cam sacadat şi cu un tremurat în glas că, la fumoar fiind, a fost martora unei bătăi între doi câini. Rotweiler vs maidanez. Maidanezul, micuţ şi mai mult căţel decât câine, a rămas la locul bătăliei, nemişcat, întins pe zăpada moale şi dând spre mocirlă, însemnând cu roşu fostul loc al groaznicului măcel. După spusele Danei, căţelul mai respira uşurel. Las clienţii, fug la geam. Îl zăresc, întins, cu o abia perceptibilă mişcare a pieptului. Dana, pe cine ai sunat? – întreb, curios. Pe unii de la un adăpost pentru câini, să vină să îl ia şi să îl salveze. Şi ce au zis. Am vorbit cu o tanti şi a spus că vine. În mintea mea, deşi speram să vină tanti, eram convins că nu va mişca nimeni un deget, pentru un amărât de câine maidanez în ziua de Crăciun.

Preiau alte apeluri, alţi clienţi, telefoane pierdute, coduri puk, porcării. Jumate de oră mai târziu. A venit – zice Dana. Cine? Tanti de la adăpostul de câini. După o discuţie de câteva minute cu portarul fimei în curtea căreia avusese loc nedreptul şi inegalul război, tanti străbate agale curtea, cu portarul pe urmele ei, ca nu cumva să fure ceva din bunurile ruginite ale firmei. Ocoleşte câteva bălţi şi vreo două remorci lăsate în paragină. Intră în câmpul nostru vizual. O tanti la vreo 50 de ani, îmbrăcată cam sărăcăcios, cu o plasă de billa în mână. Se apropie de căţel. Căţelul nici nu mişcă. Tanti scoate o păturică cu model în pătrăţele. O desface şi o întinde peste căţel. Îmi ţin respiraţia când îl ia în braţe şi îl cară spre un adăpost sigur şi cald. Victorie. Căţelul se retrage de pe locul bătăliei cu capul sus.

Cei care sună au devenit neimportanţi. Nu asişti în fiecare zi la un miracol, de Crăciun, în Românica.

Categorii:d'ale carnavalului

Ne-original

20 Decembrie 2010 Lasă un comentariu

Doavada că mai există oameni şi că Românica profundă şi serioasă nu şi-a dat încă obştescu sfârşit. Articol preluat de pe gsp.ro.

 
Sunt campionii României la competiţiile şcolare, de ani de zile. Dar nu au avut niciodată sală de sport sau bani pentru deplasări. Vorbim despre echipa de handbal a şcolii din Glodeni. O şcoală mică, de la ţară, unde antrenorul e un profesor pensionar. Care face performanţă doar din pasiune, fără să primească niciun ban pentru asta. Singurele lui premii sunt copiii pe care a reuşit să îi scoată din anonimat şi care acum sunt jucători la importante cluburi din ţară.

antrenor

Glodeni – o comună din judeţul Dâmboviţa. Cu un nume parcă predestinat. Doar de câţiva ani drumuri de asfalt taie dealurile, iar maşinile străine se amestecă, pe înserat, cu vacile care vin de la păscut. În rest, totul e neschimbat – oamenii, casele, obiceiurile, şcoala.

O şcoală care a câştigat ani la rând titlul de campioană naţională la handbal.

Ovidiu Rizescu
e antrenorul de-o viaţă al echipei. Şi, din 1964, profesor al şcolii. Omul din spatele unui succes unic, dar neştiut în România. Echipa lui de handbal a uimit peste tot, în competiţiile şcolare. Iar marile cluburi s-au bătut sa aibă în lot măcar un sportiv de la Glodeni. Puţină lume ştie, însă, că niciodată campionii de la Glodeni nu au avut o sală unde să se antreneze.

Aici se adună copiii, de 2 ori pe săptămână, pentru antrenament. Într-o veche sală de clasă în care încap cu greu cei 40 de copii. Aşa că încălzirea o fac.. pe scările din şcoală. Două ture complete de alergare.

Asta se întâmplă mai ales iarna. Cât e vreme bună, copiii se antrenează pe terenul din curtea şcolii. Tot o improvizaţie.

Aşa s-au făcut mari. Cei mai mari campioni la competiţiile şcolare. Şi au urcat, mândri, pe prima treaptă a podiumului.

Aşa au câştigat singuri dreptul să viseze la ziua când vor pleca din Glodeni.

Ana Maria e pivot de bază al echipei. Asta şi pentru că e campioană naţională la aruncarea greutăţii. Se antrenează în fiecare zi pe terenul amenajat de tatăl ei.

Nimeni nu ştie în ce condiţii se antrenează aceşti copii aici. De aceea e poate şi mai dulce gustul victoriei.

Ei sunt marii campioni ai domnului Rizescu, cei mai buni sportivi, cu note mari în catalog. Singurele lui premii. Singurul motiv pentru care a venit în fiecare zi la şcoală şi după ce a ieşit la pensie. Şi va veni în continuare, chiar dacă, de anul acesta nu mai primeşte niciun ban.

A reuşit să scoată Glodeniul din anonimat. Dar el a rămas marele anonim din spatele unei performanţe unice în România. Numele lui nu apare pe nicio diplomă, pe nicio cupă strălucitoare. Dar fără el, nimic nu s-ar fi realizat. Acum, tablouri cu generaţiile de campioni sunt ca nişte icoane înşirate pe holurile şcolii. Bucăţi rupte din sufletul profesorului care i-a învăţat, mai presus de orice, să fie oameni.

Categorii:d'ale carnavalului