Aifonarii

Aifonarul este un nene sau o tanti care posedă o sculă numită înţelept iPhone. Dar aici trebuie făcută o menţiune importantă: aifonarul nu ştie de fapt ce şi-a cumpărat. Este cea mai de jos categorie de român snob. Trebuie să recunoşti că şi eu şi tu şi toţi români, luaţi la un loc sau ca indivizi, avem o mică doză de snobism în noi, dar… aifonarul o are în cantitate maximă. El nu vrea să aibă ceea ce are toată lumea normală, un telefon oarecare, nu, asta ar fi sub demnitatea lui. El vrea ceva care să arate că, deşi nu ajunge în Poiană decât în trecere (şi doamne cât şi-ar mai dori să poată să stea măcar un week-end pe acolo), îşi permite să îşi ia o ditamai scula de iPhone.

Am două exemple concludente de oameni să zicem normali, care au un mod de gândire mai practic. E vorba de Aliosha şi Vică (unul dintre ei se va supăra). Dar… la un moment dat Aliosha a vrut să treacă de la obositele de Nokia la un smartphone. S-a gândit, s-a răs-gandit, s-a mai gândit din nou, a calculat, apoi s-a gândit mai mult şi într-un final şi-a luat un Samsung Galaxy SII. Dar, în momentul în care i-a venit telefonul ştia aproape tot despre telefon: ce sistem are, ce procesor, ce “hard”, dacă are card de date, cum se incarcă, cum intră pe internet, cum se loghează pe wi-fi, cum blochează accesul la net… şi multe altele. Deci omul a pus mâna, s-a interesat, a întrebat, a aflat. Telefonul nu a mai reprezentat pentru el o surpriză.

Vică este pe undeva la fel. Dă-i o “temă de casă”, lasă-l vreo câteva zile şi apoi vine cu atâtea informaţii despre subiect, încât ai crede că el e cel care a inventat chestia aia. Caută, sapă, compară, calculează… nici nu vreau să mă gândesc ce e în mintea lui. Dar ştiu că dacă la un moment dat o să-şi ia un smartphone (poate cadou pentru Andrada sau pentru copii, altfel nu văd cum) omul va fi şti tot despre respectivul telefon.

Am dat două exemple la întâmplare dintre prietenii mei. Sunt convins că oricare altul (Creţu, Vali, Baba, Radu, Hacku…) ar face la fel. Atunci când vrei să îţi iei ceva, te interesezi să vezi ce face şmecheria aia, ce ştie, ce poate, cât o duce mintea.

Ei bine, aifonarul este exact pe dos. Pe el nu îl interesează ce ştie să facă gadget-ul ăsta, la ce e bun, care i-a fost menirea principală. Nu, nu, nu. El stă şi se uită la 0tv, mai zapează stânga-dreapta şi… bem… vede reclama. UAU!!! Un aifon, ce mijto, îl vreau şi eu. Hmmmm, e cam scump, ar trebui să fac nişte economii serioase sau să mi-l iau în rate (da, am avut o cunoştinţă care la un moment dat şi-a luat un nokia în rate, prin 2005; a dat vreo 18 milioane pe el; la vreo două luni l-a “pierdut” şi a rămas cu ratele). Se gândeşte, se fierbe, se consultă cu nevasta, stai să vezi, nu avem bani, trebuie să renovăm bucătăria, baia, alea-alea, haine pentru copil, începe şcoala, caiete, cărţi… până când îl vede pe vecinul că butonează pe o sculă din asta. Fuck it! Dă-l drecu de copil, bag picioarele în ea bucătărie, mă cac în ea baie, şcoala oricum e de rahat… Îşi ia aifon-ul mult visat. E bucuros, e mândru de el, e fericit, se dă mare prin cartier, îl ţine în palmă ca pe un bibelou şi îl atinge blând, privind cumva de la distanţă, cu capul puţin ridicat, să se vadă mai bine măgarul din turma de oi aflată în jurul lui. Are o jucărie nouă cu care se poate da mare, o jucărie pe care nu a avut-o niciodată şi pe care şi-a dorit-o de când era copil. Cu toţii ne-am dorit-o, pentru că, până la urmă e o jucărie scumpă pe care ne-o cumpărăm să mai stingem nişte frustrări juvenile. Numai că idiotul ăsta, pe care l-am numit aifonar, habar nu are să îl folosească, habar nu are că şmecheria asta a fost creată pentru a fi jumate telefon, jumate computer. Adică, intri pe net, facebook, google, messenger, youtube… ce vrea inimioara lu matale, din orice colţişor al lumii ăsteia, bineînţeles cu un preţ anume. Ce nu ştie aifonarul nostru de cartier e tocmai acest lucru: iPhone-ul lui scump nici măcar nu îl întreabă dacă vrea să intre pe net, el ştie doar că are de lucru. Şi cum nu toată ţara are wi-fi gratuit ca la el in bucătărie… ia ghici. Şi cu toate astea, continuă să îl folosească doar ca pe un telefon. Vorbeşte la el, face poze, trimite câte un sms de sărbători, furat de pe net sau primit de la un prieten un piculetz mai răsărit şi… cam atât. Pentru toate astea nu ai nevoie de un telefon de 700 de euro, e bun şi unul de 50.

Nu înţeleg şi nici nu cred că voi înţelege vreodată.

Reclamă

Cum sezonul de vară e aci, la uşă şi cum am nevoie de o garderobă adecvată, m-am pus să scobesc internetul pentru nişte şlapi/sandale de vară. Întâmplător dau peste un site de reclame, 2chic parcă – nu râde – unde dau peste poza asta.

 

Uau, ce mişto, îmi zic în gura mare – eram singur acasă, deci e ok. Studiez, îmi salvez poza pe comp, o măresc – aiurea, rezoluţie de rahat, nu se vede nimic în plus. Nu-i nimic, e suficient cât să îmi dau seama că e o cămaşă acolo ce îmi place, model pe care îl caut de mult timp. Mă refer la cea din partea de jos, cu nasturi şi fără guler sau ca să fim mai exacţi, guler tunică. Preţ bun, materialul pare a fi mai moale, cumva de in dă impresia, ce mai, m-au cucerit din prima. Chiar şi aia albă din colţul din stânga sus îmi place şi mi-aş cumpăra-o.

Curiozitatea nu se opreşte însă aici. Mai răscolesc pe net, în speranţa că se pot face comenzi şi online. Şi caut după firma Kiabi, cea care are în vânzare frumuseţea asta de cămaşă (să nu te aud, de gustibus et de coloribus non disputandum!!!). Fericire!!! Le găsesc site-ul. Fericirea creşte!!! Încerc să găsesc ceva prin site-ul ăsta, haine, tricouri, cămăşi. Orice. Nu funcţionează nimic în afara unui catalog de căcat cu 4 pagini. Nici nu mai pomenesc de comandă online. Fericirea scade!! Găsesc însă locaţiile acestui magazin fabulos. Una e în Cluj. Fericirea creşte din nou!!! Mona e plecată prin ţară şi la întoarcere sigur se va opri şi în Cluj. O sun, îmi confirmă, sunt în al 9-lea cer. Mă sună din nou când ajunge la Polus Mall, mă întreabă din nou cum se numeşte magazinul; “da, e ok, au o reclamă imensă, e imposibil să nu-l găsesc”. După nici 5 minute… apel din nou. Nu au aşa ceva, se învârte prin magazin, întreabă vânzătoarea… Nţţţ!!! Nu avem aşa ceva şi nici nu am avut. Mă screm, bag o descriere cât mai apropiată de poza la care mă holbez cu ochi pofticioşi, îi zic şi de culoare şi de model şi de dungi şi de… Căcat, nu au aşa ceva.

Două chestii: dacă tot îţi faci reclamă pe net, nu ar fi frumos dacă ai şi găsi produsele prezentate în magazin? Nu ar fi frumos să corespundă măcar puţin? Ok, poate nu aveţi culoarea aia în momentul ăsta, dar măcar modelul sau măcar să ştiţi despre ce e vorba. Neeee, ne doare-n cur. Şi be… dacă tot v-aţi făcut un site, faceţi-l măcar funcţional. Cât de greu e să faci să funcţioneze nişte butoane, la capătul cărora să găseşti câteva poze, chiar de căcat, cu nişte chestii pe care le vinzi.

Cât de greu poate fi?

 

Două nelămuriri

La muncă fiind, plictiseală mare duminica, mă pun să citesc un piculeţ presa.  Îmi atrage atenţia un super-mega-interviu cu Mircea Lucescu, făcut de nişte jurnalişti ruşi.  O să trec peste faptul că omul, la vârsta şi “înţelepciunea” lui ar trebui să fie muuuult mai modest (el a descoperit tot, a făcut tot, a antrenat tot în fotbal, deci, da, e tata lor) şi mă bag direct în ceea ce mi-a stârnit interesul: accidentul pe care l-avut în ianuarie. Recunoaşte că a fost vina lui, dar – pentru că nu-i aşa, trebuia să existe şi un DAR -  vatmanul tramvaiului ar fi putut să evite accidentul. Mai departe, o dă în filosofii şi psihologii sociale: acest accident de fapt demonstrează caracterul românilor, care vor să dea lecţii, care au ei de demonstrat ceva anume, ascund ei nişte frustrări sociale adânci născute din inegalitatea evidentă dintre bogaţi şi săraci etc şi etc (articolul e acilea, dacă vreţi să îl citiţi). Mai mult, omul încearcă să se scoată cu faptul că nu a mai fost de mult în capitală şi semnele s-au schimbat foarte mult, circulaţia e diferită, bla, bla.

Acuma… în situaţia acestui accident, eu sunt total de partea vatmanului. Da, poate are şi el nişte frustrări (săracul de el nu îşi permite să meargă în Poiană), de acord. Dar, de ce anume este blamat? Adică ăsta, ditamai omul şi antrenorul, a comis o ilegalitate, a tăiat linia continuă şi a încercat să întoarcă într-un loc nepermis. Gata. Aici se termină totul. Restul sunt doar poveşti pentru nepoţi. Sincer, nici eu nu puneam frână. Du-te-n morţii mă-tii de idiot. Dacă mă-ta acasă, profesorii în şcoală, viaţa în general şi hai-hui-ăreala prin toată lumea civilizată nu au ştiut să te înveţe să fii civilizat şi un şofer normal, ia d-aci o lecţie gratis din partea mea (nu chiar gratis, dar na). Ne tot plângem că, uau, ce civilizaţi sunt oamenii dincolo, că respectă ei legile şi alte alea. Când suntem dincolo suntem mieluşei, respectăm, ne comportăm, dar odată ajunşi în ţară… hehehe, pungi aruncate pe geamul maşinii, 200 la oră pe drumuri judeţene, parcări în mijlocul şoselei, că doar ce pana mea, suntem jmecheri. Pentru că până la urmă, Lucescu ăsta e doar un jmecher şi atât. Şi data viitoare o să ştie să se uite după tramvaie, semne de circulaţie, linii continue şi vatmani frustraţi că nu ajung în Poiană.

Pentru partea cu neştiutul semnelor de circulaţie, că nu a mai fost de mult, că s-au schimbat multe… hai sictir. Necunoaşterea legii nu te absolvă de pedeapsa pentru încălcarea lor.

 

Partea a doua.

La muncă fiind, plictiseală mare duminica, colegi puţini, e imposibil să nu auzi ce vorbeşte unul şi altul. Şi dacă mai şi sunt la un birou distanţă de tine… Doi colegi oarecare (amândoi super ok, de treabă), de plictiseală se întind la o vorbuliţă. Nimic deosebit până aici. Doar că vorbuliţa asta este transmisă într-o altă limbă, recte engleză. Na, zic, asta e, mai bag şi eu câte un “cool” sau “funny” sau “fuck” sau mai ştiu eu ce alte cuvinte englezeşti folosesc în dialogurile pe care le am. Dar nu, colegii mei vorbeau doar în engleză. Nici măcar un cuvinţel în strămoşeasca noastră limbă. Să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic împotrivă, foarte bine, dar ce nu înţeleg eu e simplu: de ce? Adică, DE CE? Ce vrei să demonstrezi vorbind doar în engleză? Eşti mai cool? Mai funny? Mai “gen”? Mai cum, tati? Poate îmi explică şi mie cineva. Poate nu înţeleg eu, poate mă depăşeşte, poate sunt mai tare de cap, mă prind mai greu… Sunt diverse motive, sunt convins, dar aş vrea să le aflu şi eu. Singurul motiv la care mă pot gândi e acela că nu vrei ca oamenii din jurul tău să ştie ce spui. Ok, dar în această situaţie, toţi de acolo înţelegeau perfect ce vorbeau cei doi. Şi atunci de ce?

Macar pentru atât

Ok, deci dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aveţi la dispoziţie 5 minute, 2 pentru a vă uita la micuţul videoclip şi încă trei pentru a citi comentariul.

Nu am nici o părere personală sau de alt fel legată de noul prim-ministru al Românicii. Nici măcar pe aproape. Am renunţat de mult la a mai avea păreri despre politicieni (să fie oare vina lui Hacku?). Ziariştii mă lasă la fel de rece, dar am şi eu câteva simpatii şi antipatii. La capitolul simpatie, se înscrie Tolontan, la celălalt – Gâdea. Nu ştiu de ce, poate din cauza frunţii prea pronunţate, poate din cauza feţei enervante, poate din cauză că nenea ăsta se crede cel mai deştept şi cel mai  inteligent. Mă, poate o fi, dar mă bucur nespus că cineva, un om, nu contează funcţia şi ce face el, l-a pus puţin la punct.

Măcar pentru atât îl respect pe nenea Mihai ăsta. Ba mai mult, pentru că a demonstrat că uite, mă, putem vorbi şi corect în ţărişoara noastră amărâtă. Nu ştiu ce spune despre om sau despre politician, dar e cumva parcă revigorant să vezi că nu toţi cei care ne conduc sunt proşti, inculţi şi “care este”.

Doar pentru acest micuţ gest l-aş vota. Aşa, de-al dracului!!!

Românie, cum te hului!

Nu aş fi scris postul ăsta, dar trebuia. Pentru că suntem pe final de câteva zile de iarnă, peste care nu am ştiut să trecem cu demnitate sau măcar pic de civilizaţie. Am trecut doar cu vaiete şi lacrimi şi apeluri peste apeluri la umanitate şi ajutor reciproc. Pe unii chiar îi înţeleg. Adică, da, dacă zăpada e cât casa, da, hai să ajutăm dacă putem. Dar alţii, sunt pur şi simplu dobitoci.

Într-un articol scris de Tolontan în momentul de maximă înzăpezire, când jandarmii şi unii “ultraşi” bucureşteni colindau satele din Vrancea ca să îi scoată pe oameni din case, o parte a tineretului aceloraşi sate acoperite de nămeţi, ce făceau? Jucau ping-pong. Da, asta făceau ei, în timp ce străinii le curăţau uliţele. Fără remuşcări, o bătaie soră cu moartea, fără explicaţii, fără cuvinte. Poate se prindeau, poate că nu. Cel mai probabil, nu, că doar nu sunt dobitoci degeaba.

În Bucureşti, unul de la balcon îl filmează pe un altul – ştirea a ajuns la ProTV – cum îi strică ştergătoarele de la parbriz. Motivul? Simplu, îl ghiciţi şi voi: cel de la balcon care filma a furat locul de parcare deszăpezit de cel care, frustrat de situaţie, s-a răcorit cum a putut mai bine.

Acum vreo câteva zile, când încă era zăpădoiu-zăpădoi, am ieşit cu Mona să ne curăţăm nişte locuri de parcare. Zic nişte, pentru că am curăţat locul pentru maşina personală, dar şi pentru maşina de serviciu. Bineînţeles că nu a trecut foarte mult timp după plecarea maşinilor să ni le fure cineva. Un loc, furat de un tip cu număr de MH. Nu am zis nimic, asta e, ne descurcăm. Miercuri, vin de la squash pe la nouă jumate seara, ioc locuri de parcare. Nici o problemă, nu sunt chiar atât de leneş. Am parcat maşina pe avarii într-un loc mai ferit, ca să nu încurc circulaţia (nu o puteam lăsa acolo, era lipsă crasă de bun-simţ) şi mă pun voiniceşte să îmi fac un loc al meu. Am luat zăpada cât am putut şi mi-am făcut un loc decent de parcare. Mi-a luat o jumate de oră. Rezonabil. Exact când eram gata, se eliberează un loc din faţa scării. Plec spre maşină să mi-o aduc la locul făcut de mine. Nu am făcut 5 metri, un vecin de vis-a-vis iese alergând din scară. Disperat, mă întreabă: “parchezi tu aici?” – îi zic că nu, că mi-am curăţat un loc mai în faţă. Şi, spre surprinderea mea, merge 20 de metri mai în spate şi îşi aduce maşina dintr-un loc  necurăţat. Dobitocie curată.

Paranteză. Mai mult de jumate din stradă este curăţată de vecinii cu iniţiativă, care nu au stat cu limba în gură şi au făcut frumos. Dar, exact unde stau eu, în porţiunea asta de stradă, s-au adunat toţi leneşii. Da, ştiu, Aliosha, va urma un comentariu, cum că la voi pe stradă…

Sâmbătă, liber fiind, am coborât să fac locul de parcare frumos. Nu cred că am lucrat mai mult de o oră la locul respectiv, dar ajutat fiind de vreme am curăţat locul ca în palmă. În faţa mea o maşină parcată pe un loc încă necurăţat, dar decent. Deci două locuri de parcare. Al meu, frumos, făcut până la bordură şi până la bitum-ul de pe jos. Duminică dimineaţa, Mona ia maşina şi pleacă la muncă. Pe la două mă uit pe geam. Hait, locul de parcare este ocupat. Dar, priviţi şi voi dobitocie dusă la maxim. A parcat animalul ăsta în aşa fel încât nu se mai poate parca nici măcar în faţa lui. Adică nu a avut nici măcar atât bun simţ încât să parcheze puţin mai în spate, ca să lase loc pentru încă o maşină. Ce să mai zic de a parca pe locul necurăţat sau, doamne fereşte, să cureţe mai departe ca să fie frumos peste tot.

Dacă nu se vede, vă spun eu: TM-20-YVA. Sunt curios dacă va rămâne acolo mai mult timp. Şi, ca fapt divers şi temă pentru acasă, ce aţi face voi în locul meu?

Ca şi încheiere, special pentru un prieten foarte bun şi foarte drag, uite de aia nu ajunge “românul de rând” în Poiană (TradeMark), pentru că nu merită.

Un fel de “mit-bastăr”

Deci… în postul ăsta e vorba de nişte mituri – româneşti – ce trebuiesc dărâmate. Acuma, pentru că e doar un început, am ales doar două. Două mituri ce ne bântuie şi de care se pare că încă nu putem scăpa. Poate generaţia facebook nu le va mai propaga şi se vor odihni, aşa cum ar şi trebui, for ever and ever…

Primul mit ce încă mai există printre cei trecuţi de o anumită vârstă, este acela care spune că nu eşti şofer adevărat dacă nu ai condus o Dacie. Sunt curios câţi dintre cei care citesc post-ul ăsta vor fi de acord cu această afirmaţie, ba mai mult, sunt curios ce motive vor invoca cei care susţin acest mit. Chiar sunt curios. Pentru că, socotind logic, pe baza acestui mit, în întreaga lume de vreo 2 miliarde de şoferi – să zicem – doar vreo câteva milioane sunt “şoferi adevăraţi”. Socotind aici şi câteva mii de nătângi care nu au avut de lucru şi şi-au cumpărat Dacie, deşi locuiesc într-o ţară străină şi îşi puteau cumpăra orice altceva, poate un second-hand, mult mai bun decât o prăpădită de Dacie. Coform acestui mit, Formula 1 şi WRC-ul sunt nişte competiţii pentru amatori, iar alde Senna sau Schumacher nişte terchea-berchea, care nu le au ei cu ale şofatului, ci doar se dau jmecheri, deşi nu sunt (mă întreb dacă aceşti amărâţi îşi permit să îşi facă un concediu – de vară sau iarnă – în Poiană). Născut din matricea lui metafizică, incapabil să se abstragă contingentului, românul de rând a născut acest mit cum că numai el şi doar el poate fi şofer adevărat, din cauză că, nu-i aşa, prostia se plăteşte. Şi dacă tot trebuie să o plătim, păi atunci de ce să nu fie proştii noştri mai inteligenţi decât proştii lor. De ce să nu fie proştii noştri singurii proşti adevăraţi din 2 miliarde de deştepţi? Nu spun – doamne fereşte – că şoferii noştri de Dacie e proşti, ci doar că nu sunt singurii şoferi adevăraţi. Vi-l imaginaţi pe Michael citind acest post – pentru că, normal, există şi variantele în engleză şi germană ale acestui post – plângând că după atâtea titluri mondiale, el nu este şofer adevărat şi cum se roagă de un nene la vreo 70 de ani să îi împrumute Dacia, ca să se simtă, măcar o dată în viaţa lui, şofer adevărat? Sau pe Loeb, colindând disperat prin Românica în căutarea unei 1300 break pentru nişte drift-uri reale? Ca să nu mai zic de americani, care nu ar putea schimba vitezele la o 1310 sau o Solenza nici dacă ai sta cu Colt-ul la tâmplă?

Al doilea mit, la fel de faimos, e acela că nu eşti bărbat adevărat dacă nu ai făcut armata. Cumva parcă simt că orice comentariu e de prisos. Adică eu sunt un efeminat în comparaţie cu cel care a fost suficient de prost sau ghinionist încât să fie dus la o umilinţă gratuită. Pentru că asta a fost armata în Românica: o umilinţă. O umilinţă la îndemâna oricărui prost, suficient de obedient şi de jmecher ca să ajungă un mic caporal sau sergent şi să îl frece pe un ‘telectual finuţ cu tot felul de prostii, dintre care cea mai “mijto” mi se pare aia cu spălarea băii comune cu periuţa de dinţi. Sau… măsurarea dormitorului cu un băţ de chibrit. Deci, dacă nu ai făcut aşa ceva în viaţa ta, ia pune mâna frumos şi fă, pentru că altfel, nu eşti purtător legal de pulă. Nuuuuuuuu, nici vorbă, eşti un ilegalist, nu ştiu ce mai cauţi printre sumedenia de bărbaţi adevăraţi, care au îndurat şi care au umilit la viaţa lor. Da, zice unii mai răsăriţi, armata te educa, te pregătea pentru societate, te făcea om. Şi atunci, şcoala şi familia ce dracu făceau din tine?

P.S. Fără absolut nici o legătură cu postul ăsta, dar nu m-am putut răbda să nu zic: se zice că banii nu aduc fericirea. OK, sunt de acord, dar atunci, mă întreb în sinea mea, fercirea aduce bani?

Două lucruri

Două chestii mă deranjează de la un timp încoace, nu pe mine ca persoană trăitoare într-o ţară oarecare, nici ca angajat întâmplător la o companie oarecare de pe câmpurile frumoase ale ţării, nici ca insignifiant blogger ce sunt, ci ca observator al percepţiei celor din jurul meu despre aceste două chestii: mall-urile şi corporaţiile.

Mall-urile. Un rău necesar, ar spune unii, o lume de vis ar spune alţii, un gunoi – cei mai elevaţi şi care apreciază valorile mai tradiţionale, regionaliste şi nu cele integraţioniste sau globaliste. Nu e locul meu aici pentru a judeca opiniile unor oameni sau pentru a face reclamă, de un fel sau altul, nimănui. Dar… hai să privim puţin problema obiectiv.

Să luăm ca exemplu mall-ul din Timişoara. În primul rând, amplasamentul. Toţi timişorenii şi ne-timişorenii care au ales să trăiască aici, îşi amintesc cum arăta zona Aradului/Lipovei înainte de construirea mall-ului. Nişte amărâte şi prăpădite de grădini particulare, împrejmuite de nişte garduri de care îţi era şi frică să te sprijini. La un scuipat distanţă, ditamai centrul bancar. O zonă contrastantă din punct de vedere arhitectural. Două antene urâte ridicându-se în mijlocul oraşului, cu un ditamai spaţiul în jurul lor, neigienic, invadat de bălării şi câini vagabonzi.

Apoi… Unii ar spune că pe locul respectiv se putea construi altceva. Ce, vă întreb? Variante ar fi: câteva blocuri, un complex sportiv, un mic cartier de viluţe, un parc etc. Vă las pe voi să ghiciţi ce ar fi ieşit până la urmă. Vă dau un singur indiciu: nu uitaţi, trăim în Românica. Mie mi se pare că, în condiţiile date, s-a scos maximum din ce se putea.

Mai departe… În mall sunt vreo 330 de magazine, de la unele foarte scumpe până la unele normale, unde poate merge şi omul de rând, sărăcuţul, nu ca în Poiană, la care doar visează (mama lor de burgheji de capitală). Deci, 330 de magazine, câteva fast-food-uri, sucursale bancare, cafenele, restaurante etc. Câte locuri de muncă au fost create? Nu ştiu exact, dar sunt convins că trec de 1500-2000. Cu tot cu pază, oameni de servici, întreţinere şi aşa mai departe. Mai vreţi să pun la socoteală firmele de distribuţie care cu siguranţă au prosperat de la construirea mall-ului?

Până acum, beneficii arhitecturale, urbanistice, sociale, economice. De ce nu şi comoditatea? Nu e şi ăsta un beneficiu al secolului vitezist în care trăim? Ce anume nu poţi găsi în acest magazin universal? Orice, absolut orice. Nu e nevoie să bolhăreşti prin tot oraşul să cumperi mâncare, haine, jucării sau să te relaxezi la un film mai mult sau mai puţin de calitate. Şi atunci de ce e mall-ul “the devil”? Doar pentru că suntem prea tradiţionalişti? Prea încuiaţi? Sau pentru că îl lăsăm să fie aşa şi ne place să avem pe cine da vina pentru incultura şi degradarea noastră umană! Nimeni nu a spus că modernismul nu se împacă bine cu tradiţia şi obiceiurile, doar că nu ştim să le cultivăm în doze normale. Dacă merg şi bag în mine ca spartul de la KFC, oare nu mai ştiu să apreciez o supă sau o sărmăluţă de la mama? Tre să fii cretin şi idiot.

Corporaţiile. Daaaaaa, un rău şi mai mare, cel mai mare, nu ai mai văzut aşa ceva. Mănâncă ficaţii naţiunii precum vulturul din legendă sfârteca zilnic ficaţii titanului Prometeu. La un moment dat, un prieten, o cunoştinţă mai bine zis (de fapt nici măcar atât nu mă consideră) m-a făcut “sclav pe plantaţie”, tocmai pentru că lucrez la o corporaţie. Aşa şi? Ce e rău în asta? Păi este, pentru că aceste corporaţii e făcute să te spele la şi pe creier, ele e rele de la natură şi nu vrea decât să sugă sângele acestui popor binecuvântat de domnul. Ce face rău o corporaţie, oricare ar fi ea, în situaţia dată, ca să vorbim pă exemplu, cum ar veni, Orange România? Dă de lucru la oameni. La câţi? Vreo câteva mii, prin toată ţara. Nu mai pun la socoteală partenerii şi dealer-ii. Deci, evil. Oferă nişte servicii pentru care încasează nişte bani. Uaaa, the most evil. Dar, nu uitaţi că tot corporaţiile au mai multe caracteristici minore: contribuie baban la bugetul de stat, se implică în diferite proiecte (paranteză maaareeee: an de an, de sărbători se strâng bani de la angajaţii ăştia corporatişti, spălaţi pe creier şi din alte părţi, pentru a ajuta copii, bătrâni, săraci care au nevoie de un mic semn că oamenii sunt oameni; în afară de Miha, Hacu şi Ilica – lăudat fie numele lor – nu prea mai cunosc alţii, care din preaplinul lor zilnic să-şi rupă ceva pentru a face astfel de acte), sunt formate din oameni normali, ca mine şi ca tine, train-uiesc tineri pe banii lor şi îi pregătesc pentru viitoare joburi, mai bune, mai faine, mai antreprenoriale, creează un loc în care să te duci la muncă cu plăcere. Ha, ha… ce fraze sfornăitoare şi corporatiste. M-au spălat şi pe mine, corect? Da, poate m-am schimbat şi e normal să fie aşa, pentru că orice experienţă te marchează, te schimbă, îţi modifică punctul de vedere. Cum era vorba aia, doar proştii sunt consecvenţi? E clar că nu mai sunt omul de la 18-20 de ani şi nici nu aş mai vrea să fiu. Eram un mare dobitoc pe vremea aia. Acum, m-am mai cizelat, uneori îmi dau seama că sunt la fel ca atunci, dar în marea majoritate a timpului am învăţat din toate experienţele mele câte ceva. Şi experienţa corporatistă este tot o experienţă până la urmă şi merge pe acelaşi principiu ca şi mall-ul: te alterează în mod negativ (e oare pleonasm?) doar dacă tu, ca zoon politikon, îi permiţi acest lucru.

Concluzia concluziilor: mall-urile şi corporaţiile sunt pur şi simplu alegeri, nu ţi le bagă nimeni pe gât. Şi ca orice alegere, atât timp cât aceasta nu îl deranjează pe vecinul meu, nu văd de ce nu am putea trăi cu ele. Doar pentru că mă cred un prost mai elevat decât berbecul de la uşa vecină?